Dreptate à la B.O.B

          În Inspecţiune de I.L. Caragiale, un casier pe nume Anghelache se sinucide înaintea unui control anunţat. Controlul nu descoperă minusuri. Dimpotrivă, la deschiderea casei, inspectorii constată că înăuntru se află ceva în plus: “un pol de aur romînesc din ’70, învălit într-o foiţă de ţigară”. E momentul cînd unul dintre tinerii prieteni de pahar ai sinucigaşului, veniţi să-l vadă la morgă, întreabă cu deznădejde în glas: “De ce? De ce, nene Anghelache?” Iar Caragiale încheie: “Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză”.

M. Anghelache, personajul lui I. L. Caragiale, şi-a pus capăt zilelor din ceva ce se poate chema cultul exacerbat al onoarei. Dacă pui urechea, auzi în moartea lui ecouri de fermitate niponă.  La oarece distanţă în timp, C. Anghelache, omul care asigură necesarul de umor fără voie la Dinamo, nu va fi vizitat vreodată de gînduri negre. Şi nu se poate măsura exact cîtă onoare are C. Anghelache, însă există, pe un raft al minţii lui, un produs care nu-i lipseşte niciodată: dreptatea în faţa antrenorului Gh Mulţescu. C. Anghelache se poate înşela în multe situaţii: cînd citeşte Upanişadele, cînd ascultă Rahmaninov, cînd pescuieşte la copcă sau cînd cumpără de prin pieţe. Cînd vine însă vorba de fotbal – mai ales de fotbalul pe care-l împarte cu Mulţescu – , lucrurile sunt limpezi: C. Anghelache nu poate să se înşele. Dreptatea îl însoţeşte fidel ca propria umbră. Cu trufia omului debordînd de certitudini, a spus-o el însuşi pe şleau: “În relaţia dintre mine şi dînsul, doar eu am dreptate. Mereu!”

Depăşind convenţia ierarhică la care face trimitere C. Anghelache, lucrurile ar fi putut sta şi aşa, desigur. Cu o condiţie: ca subiectul de discuţie să fie socialismul ştiinţific. Pe acest teren, C. Anghelache e greu de bătut. Are decenii de rutină roşie. Ani peste ani de plenare, şedinţe, adeziuni şi alte bazaconii ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Fotbalul pe care crede că-l ştie C. Anghelache vine de la şederea lîngă Mircea Lucescu. Dar asta e o contaminare care a produs efecte mai degrabă în mintea decît în priceperea efectivă a lui C. Anghelache. (Pe aceeaşi logică, oricine stă la masă cu Mario Vargas LLosa devine talentat la scris.) Sau dacă priceperea cu pricina chiar există, ea se poate exercita strict pe terenul Tricolorului Breaza, nicidecum la Dinamo.    Sigur, Gh Mulţescu are cusururile lui. Se suceşte repede, e ciufut, uneori pisălog, îi intri greu în voie, are fixaţii etc. Dar ştie fotbal cu carul. A ştiut ca fotbalist şi ştie ca antrenor. Ei bine, să ne gîndim ce figură jalnică ar face dac-ar tinde să ocupe un post de secretar B.O.B. (Pentru tineri, Biroul Organizaţiei de Bază). Să vîndă, altfel spus, castraveţi bolşevici grădinarului C. Anghelache. Toată lumea i-ar reproşa că nu are simţul ridicolului. Acelaşi reproş i s-ar putea face, vezi bine, şi lui C. Anghelache. Atîta doar că omului nostru i-ar fi imposibil să-l audă: e departe, pierdut undeva în trecut, fără şanse să ajungă în prezent. Şi tocmai aici e una dintre hibele lui Dinamo. Cînd te ocupi de prezent cu oamenii trecutului, nu prea mai ai viitor. Sau îl ai – de pildă, întrupat de Rotariu – , dar trebuie să-l fereşti de cei care cred că au întotdeauna dreptate într-un domeniu care de fapt le scapă printre degete.