Parcă nimic nu contează la începutul acestei Cupe Mondiale decât recordurile personale. Ce campioane, ce fotbal, ce angrenaje, ce joc colectiv, tactică sau mai știu eu ce? Duelurile între echipe și țări au devenit mai puțin interesante decât duelurile individuale ale starurilor.
Mai poate sau nu Ronaldo? Dar Messi? Îl va egala cineva sau chiar depăși pe fostul star german Miroslav Klose la numărul de goluri reușite la turneele finale mondiale? Cine va fi golgheter pare să conteze mai mult decât cine se califică în șaisprezecimi sau cine pleacă acasă. Acestea erau întrebările puse obsesiv înaintea primului fluier al turneului final.
Disputele se duc tot de către cei deja consacrați, cum sunt eternii Ronaldo și Messi versus lupii mai tineri Haaland și Mbappe. Nici englezul Kane nu este de neglijat.
Nu contest faptul că toate echipele au atacanți și interesanți și consacrați. Nu pot fi desconsiderați nici Oyarzabal, Martinez, Dembele, Brobbey, Depay, Havertz șamd. Cu toate acestea, lumina reflectoarelor este pusă asupra primilor enumerați. Lumea este fascinată de palmaresul lor și este, poate, marcată și de o oareșce nostalgie a marilor meciuri jucate de aceștia de-a lungul timpului.
În afară de numărul de goluri pe care le-au înscris, mai interesează eterna comparație între cei ce nu mai sunt, Pele și Maradona vs Ronaldo și Messi. Avem, deci, doi vectori: Numărul de goluri și comparația între jucători all-time. Desigur că la acest ultim capitol părerile sunt subiective și multi-împărțite.
Kylian Mbappe, francezul cu origini cameruneze, este un fenomen, nu de azi, de ieri, deși nu are decât 27 de ani. A devenit campion mondial în Rusia 2018, la doar 19 ani. Hai să vedem ce rezultate aveau ceilalți competitori, la echipele lor naționale, la aceeași vârstă!
Păi, Pele în 1968 era de două ori campion mondial 1958, 1962) și câștigase de două ori Copa Libertadores (1962, 1963). Maradona era campion mondial în 1986 la 26 de ani. Cristiano Ronaldo nu a fost campion mondial încă, desi are 41 de ani. Messi a devenit campion mondial la vârsta de 35 de ani.
Toți au fost imenși ca jucători, dar avantajul vârstei îl are de departe doar Mbappe. Acestuia îi va fi foarte greu să-l depășească pe Pele, cu cele 3 titluri mondiale, dar îi poate fi extrem de facil să înscrie cele mai multe goluri, ever, la un turneu final. E clar că perspectiva cea mai mare din acest punct de vedere o are francezul. Îi poate depăși pe toți, chiar și pe Pele. De ce nu?
Pentru mine, este evident că valoarea cea mai mare a ultimilor 4-5 ani o are Kylian. Joacă la o mare echipă, Real Madrid, și la o fantastică selecționată, Franța. Dacă viața sportivă și neaccidentările se vor ține de el, sunt convins că la vârsta de 36 de ani, când va mai acumula încă două prezențe la turnee finale, va deveni liderul absolut al golgeterilor acestora.
De ani buni fotbalul englez se tot încearcă. Nostalgia primului și ultimului titlu obținut, cel din 1966, a durat parcă prea mult. Deși sunt inventatorii fotbalului profesionist, deși au cel mai bogat și bun campionat din lume, în care au reușit să adune jucători de zeci de miliarde, nu au reușit, încă, vreo performanță supremă. S-au străduit, dar nu au obținut decât două semifinale, în 2018 și 1990 la Mondiale și două finale consecutive la Europene, în 2020 și 2024.
Ai lor joacă la mai toate marile cluburi, Kane este o spaimă a portarilor, au totul pregătit ca și condiții, au suporteri pătimași și cu toate acestea decepționează. Raportul investiții – așteptări și performanță finală se lasă poate prea mult așteptat. Pentru tot ce reprezintă în istoria fotbalului și pentru tot ce fac pentru dezvoltarea lui , parcă aș înclina să țin cu ei. S-ar putea ca această competiție să aducă soarele și pe strada lor.
După această fază, rezultatele sunt firești. Își imagina cineva șaispezecimi fără granzi? Trebuia să fii nebun să crezi altfel. Performanța și valoarea au și ele legile lor scrise și nescrise. Cum să fi fost un turneu final fără Franța, Anglia, Germania, Spania, Brazilia, Olanda, Portugalia sau Argentina în șaisprezecimi? Până și reprezentantele țărilor organizatoare își pot avea rolul și rostul în fazele superioare. SUA, Mexic și chiar Canada arată bine în comparație cu ciumpilicii turneului. Aceste echipe sunt ca și calificate, desi faza de încălzire din grupe, încă nu este total încheiată.
Deși Mamutul Mondial din America de Nord ne ține, vezi Doamne, interesați de ce se petrece, nu putem uita de bătătura noastră. Acum e perioada de du-te/vino.
Profesioniștii noștri meseriași s-au adunat și încearcă până în septembrie să transfere. Operațiunea place unora, deși practica este demult inventată. Deși vara pleacă unii și vin alții, fotbalul românesc tot pe loc rămâne. Ne facem că facem, în speranța unui mai bine pentru sezonul următor. Cu regret, dar nu va fi mai bine.
Vedeta la acest capitol, cum altfel, este tot FCSB. A plecat Olaru și se vehiculează venirile lui Drăguș și Coman. Ar fi o realizare, pentru că cei doi sunt peste nivelul jucătorilor de atac din România și cu siguranță alături de Bîrligea, Tănase, Miculescu, Cissoti și Tavi Popescu ar fi un mare plus. Poate vor juca astfel și ei mai mult, chiar dacă doar în „mirificul” nostru campionat, și vor fi utili și naționalei.
Ce ne facem însă cu posturile de mijlocași închizători? Acestea sunt de prea mulți ani ignorate de către staff-ul fost militar. În fotbal este o vorbă: „spune-mi ce mijloc și ce rezerve ai, ca să-ți spun ce echipă ai”. Refuz să cred că nimeni din conducere nu a văzut sau nu a auzit de importanța rolului în echipă a unor închizători de talie mondială, Gravenberg, Kimmich, Vitinha, Rodri, Tchouameni, Rice, Caicedo, Rabiot fiind pe buzele tuturor specialiștilor.
Acesta este tipul de jucător/i lipsă din angrenaj de câțiva ani buni. Mă refer doar la modele pentru post, nu și la valoarea enumeraților. Sper ca inspirația, care ar trebui să fie scounting, să le aducă și foloase. Altminteri, se fac transferuri doar de dragul lor, fără efecte în vitrina de trofee, fie ele doar interne, ale clubului.