Drumul de la Mister la mister

Acum cîţiva ani ne intersectam de două-trei ori pe săptămînă. Şi la marginea terenului, de unde conducea antrenamentele lui Dinamo sau le superviza ca director tehnic, şi la el în birou, unde televizorul era deschis aproape tot timpul pe un post italian, şi la o cafea, cu precădere în apropierea casei lui.

Avea şi are gena boierului care vine din timpuri. Îi place să-l asculţi, îl stimulează să-ţi citească surpriza pe faţă, devine şi mai volubil cînd se apucă să-ţi vorbească despre lucruri pe care nu le pricepe toată lumea. Are totuşi simţul înnăscut de a nu se da prea rotund dacă interlocutorul nu e pe aceeaşi lungime de undă cu el. Te citeşte imediat, iar dacă te simte inferior, se retrage decent din expuneri. Mai trăgea un fum şi căuta undeva, în neant, un punct de sprijin. Sau de continuare.

Am auzit de multe ori din gura lui că fac parte din lista scurtă a celor puţini care-l înţeleg, a celor puţini cu care vorbeşte aceeaşi limbă. Am luat-o ca pe-un compliment, deşi existau destule situaţii cînd personalitatea lui năbădăioasă îl făcea să uite, pentru scurt timp, cine spunea că-i sînt apropiaţii.

Nu mi-a fost ruşine să pun întrebări atunci cînd vorbea despre o carte despre care nu auzisem sau despre un autor despre care nu-mi aminteam mare lucru. Atunci îi făcea şi mai mare plăcere discuţia. Era ca şi cum îi puneam mingea pe bombeu, pentru că nu suportam să-mi povestească anumite chestii şi să aprob din cap sau să pozez în fals cunoscător.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

N-am de ce să nu recunosc că am învăţat mult fotbal cu el la tablă. Sisteme de joc desenate pe hîrtie pe un şezlong la marginea bazinului în cantonamentele lungi cu echipa sau în biroul fără aer condiţionat de la club. Şi nu era vorba doar de Dinamo. Existau seri cînd vedeam meciuri împreună din Europa, iar apoi treceam la „săgeţi” şi la 4-4-2.

De o bună bucată de vreme vorbim tot mai rar. Probabil în principal din vina mea, a programului încărcat al unei activităţi on-line. Îl mai aud rar intrînd în direct la cîte o emisiune, timbrul vocii e neschimbat, dar tonalitatea îl trădează. Suferă şi dă impresia că-l deranjează aproape tot în jur. Nu mai are în glas superioritatea aceea care-l detaşa de grup. Are mici răutăţi şi frustrări înţelese doar de el. Explicaţii ar fi destule. S-a cam golit spaţiul din jurul lui. Se simte, uneori, mic şi neajutorat, iar lumea din jur o vede nerecunoscătoare. Nemuritorul, cum l-am numit la Gazetă pe Cornel Dinu, a realizat probabil, ca noi toţi, că doar sufletul e nemuritor. La mulţi ani, Mister!