La 1 aprilie, sărbătorim stânca Duckadam, pentru că, dinaintea titlului „eroul de la Sevilla”, Helmuth a fost și a rămas o stâncă, un om care a trecut prin încercări care pe alții i-ar fi prăbușit. A luat-o mereu de la zero, a suferit, dar și-a menținut coloana vertebrală dreaptă.
Trebuie să treci printr-un purgatoriu, pentru ca, înnobilat de suferința de a fi, să obții dreptul de a te lăuda cu originea ta de erou. Așa s-a întâmplat și cu Duckadam. S-a accidentat grav (moment pe seama căruia s-a țesut o legendă falsă, cum că ar fi fost împușcat de Nicu Ceaușescu, la o vânătoare), a traversat două meningite, dar anii ’90 au fost, poate, cei mai grei. Retras din fotbal, își făcuse o crescătorie de câini, iar soției îi crease un salon de cosmetică, într-o pivniță. A rămas, însă, un om iubit și iubitor.
În urmă cu aproape 15 de ani, Helmuth revenea în fotbal, mai mult sau mai puțin onorific. Am scris împreună un reportaj, dar, înainte de discuție, am trecut pe la… frizerie. S-a tuns chilug, și ne-am amuzat împreună. Răspunsul său a fost, însă, mai mult amar: „Mereu am pornit de la zero”.
Alături de noi era Ștefan Iovan, așa că mă aflam într-o companie de gală: Eroul și Căpitanul de la Sevilla erau lângă mine și, fără să fiu strivit de viciul apetisant de a „mă da mare”, eram împodobit cu prietenie. În acea zi, Iovan mi-a povestit care era porecla lui Duckadam încă din perioada în care venea, deseori, la antrenamente, însoțit de băiatul lui, Robert. „Helmi Tata îi spunea fii-su’ și ne amuzam cu toții. În plus, ne era foarte drag și băiatul”. Anii au trecut, iar acum, în preajma aniversării prietenului său, „Fane” Iovan mi-a mărturisit: „De atunci și până acum, așa îi zic și eu lui Duckadam: Helmi Tata!”.
Acesta este Helmuth, un om solid, dar sensibil, precum orga care organizează aerul catedralei. După noaptea de la Sevilla, circula o anecdotă și anume că, imediat după finala cu Barcelona, în timp ce pe străzi se scanda „Duckadam, Duckadam!”, o bătrânică, obișnuită cu faptul că singurul nume strigat pe străzi era cel al lui Ceaușescu, a întrebat: „Da’ ce, mamă, îl schimbară?”…
O poveste cât se poate de reală s-a petrecut cu profesorul Simion, de la Politehnică, un prieten de-al lui Helmuth. Lezat că, într-un anumit cerc, persoanele de față îl trataseră pe eroul de la Sevilla cu mai multă atenție decât pe el, politehnistul l-a întrebat pe portar ce părere are. Sărbătoritul nostru i-a răspuns malițios: „Lăsați, domnule profesor, mai târziu se va spune și despre dumneavoastră că ați trăit pe vremea lui Duckadam…”.
După operația care l-a scos, practic, din fotbal, Helmuth Duckadam a plecat la Arad. Evident, pentru o perioadă i s-a interzis să mai apere și a fost obligat să ia medicamente anticoagulante. Numai că sângele apă nu se face. Helmuth și-a dorit enorm să rămână aproape de Steaua și, la un moment dat, în preajma meciului cu Rangers, de la Glasgow, Ministerul și clubul îi promiseseră că va merge în Scoția, alături de echipă. Însă, când a ajuns la București, pregătit pentru călătorie, i s-a spus că nu va mai face deplasarea… În locul său a fost preferat un general. Duckadam s-a întors acasă precum un maldăr de frunze brumării, veștede. Dar mereu a repornit viața de la zero.
A fost solicitat o scurtă perioadă la Astra, în Divizia B, și se spune că a avut chiar posibilitatea să plece la o echipă din Turcia. Apoi, s-a lăsat copleșit de „visul american”, dar murmurul speranțelor a tăcut rapid. Helmuth s-a întors acasă și a urmat aventura „de imagine” de la Steaua sau/ și de la FCSB. S-a încheiat și acest pasaj, pentru că, spre deosebire de alții, lui Helmuth Duckadam nu-i place să tacă, atunci când vorbește.
Să încheiem, însă, cu un alt moment de grație, care îl are în prim plan pe sărbătoritul nostru. În 2010, am avut onoarea și bucuria ca, alături de Helmuth, să îi ofer un premiu de excelență portăriței echipei naționale de handbal, Luminița Huțupan. La finalul respectivului „laudatio”, Duckadam a făcut să vibreze sala Ateneului: „Doamnelor și domnilor, apără… Huțupan!”.
Acesta este Helmuth Duckadam. Poartă „microbul” bucuriei în sine, cu tandrețea lui „Helmi Tata” și cu prezentul reînfloritor pe care dorim să-l derulăm cu încetinitorul vârstelor care vor veni.