Sport

Dinastia Iordănescu. „Tata Puiu” și „puiu’ Edi”. Selecționerul echipei naționale, între avantajul și povara numelui. Interviu-eveniment exclusiv

Selecționerul echipei naționale Edi Iordănescu a crescut alături de fostul selecționer al echipei naționale Puiu Iordănescu. Lumini și umbre între avantajul și povara numelui. Interviu-eveniment, exclusiv FANATIK.
21.03.2022 | 22:35
Dinastia Iordanescu Tata Puiu si puiu Edi Selectionerul echipei nationale intre avantajul si povara numelui Interviueveniment exclusiv
Selecționerul echipei naționale Edi Iordănescu a crescut alături de fostul selecționer al echipei naționale Puiu Iordănescu. Lumini și umbre în „spovedania” fiului, între avantajul și povara numelui. Reportaj-interviu FANATIK. Fotografii: Gheorghe Flușter
ADVERTISEMENT

Minune mare! Trafic lejer în București! E adevărat, este o seară anonimă de marți, orele opt jumătate trecute fix… Intrăm din Drumul Sării pe o străduță laterală… Vile frumoase, înconjurate de curți largi, populate cu copaci, mulți brazi, nu ca în noile cartiere, unde deschizi fereastra și dai mâna cu vecinul aflat și el la fereastra lui. Am ajuns la casa familiei Iordănescu…

Dinastia Iordănescu. „Tata Puiu” și „puiu’ Edi”. Selecționerul echipei naționale, între avantajul și povara numelui

Casa părinților Valeria și Anghel… „Tata Puiu”… Tata „puilor” Maria (26 de ani, prezentatoare de știri sportive la Focus, matinalul de la Prima TV), Alexandru (27 de ani, fotbalist, fundaș central la… CS Dinamo, liga a IV-a), Andrei (28 de ani, antreprenor în comerțul alimentar) și Edward (43 de ani, selecționerul echipei naționale)…

ADVERTISEMENT

Foarte frumos luminată în exterior, casa Iordănescu Senior ne primește în interior printr-un hol mic, „deschis” direct într-un spațiu generos, un living mare, în care sunt practic două camere.

Un spațiu „de zi”, cu canapele pe care să stai comod la televizor și un spațiu special pentru masa cu 8 scaune. Unite printr-un șemineu înconjurat, pe policioara de deasupra și în jur, pe perete, de icoane.

ADVERTISEMENT

„Tata Puiu” ne-a „preluat” dintr-una, relaxat și zâmbitor, „Cu ce vă servesc? Un whisky, un coniac… o cafea, un suc?”. Doamna Valeria tocmai venise acasă, intrasem practic împreună, dar era gata pregătită să pună pe masă paharele cu ceva licori. Până să ne hotărâm ce… apă și suc să cerem, a venit și selecționerul „în funcție” al echipei naționale, Edward Iordănescu. „Puiu’” Edi…

„Ești obosit, mamă? Vrei să mănânci ceva?”… mama tot mamă… Și acasă, și pe terenul de joc, și în tribună, universul bărbaților Iordănescu. „Nu, mamă, sunt bine, am mâncat… zău… (mama se uita la el zâmbind neîncrezătoare)… Și am treabă. Haideți, domnilor, trageți!”, lămurește Edi pe toată lumea.

ADVERTISEMENT

Ordinul „Generalului”: „Cum eu așezat și Edi în picioare?! El este acum subiectul principal! Amândoi pe scaun, amândoi în picioare!”

Maestrul fotograf Gică Flușter și-a scos „armele” și a început să „tragă”. Cadre după cadre. „Uite acolo stați… așa, nea Puiu jos, pe scaun, Edi în picioare lângă dumneavoastră…”.

Replica imediată a „Generalului” a schimbat „dispozitivul din teren”: „Cum eu așezat și Edi în picioare?! El este acum subiectul principal! Amândoi pe scaun, amândoi în picioare!”.

ADVERTISEMENT

Ordinul nu se discută, se execută, mai ales când vine de la un general, așa că Gică s-a adaptat, dar n-a renunțat la „poza de copertă” a „Dinastiei”. „Dinastia Iordănescu”.

Edi Iordanescu, mingea și Puiu Iordanescu
Edi Iordănescu și Anghel Iordănescu, uniți de pasiunea pentru „obectul muncii”, mingea de fotbal

Apoi l-am atacat frontal pe Edi Iordănescu și am „băgat material” ca să-l deposedăm de cele mai „ascunse” amintiri, gânduri, impresii legate de viața și cariera sa între avantajul și povara numelui.

Lumini și umbre în relația tată-fiu cu aceeași pasiune pentru fotbal

Edi a preluat „în locație de gestiune” banca tehnică a echipei naționale la 43 de ani. La fel cum a făcut-o și tatăl său în septembrie 1993. Comparația asta l-a urmărit, îl urmărește și-l va urmări toată viața. A crescut, s-a format ca fotbalist și apoi ca antrenor în „lumina” și, concomitent, în „umbra” numelui. „Dinastia” Iordănescu.

Întotdeauna numele celebru al tatălui mai mult l-a apăsat decât l-a ajutat pe fiul pornit pe același drum. Întrebați-i pe Ianis Hagi, Răzvan Lucescu, Ionuț Lupescu, Alin Stoica, Tibi și Silviu Lung jr., Cătălin Mulțescu, Cătălin Necula, Patrick Petre… ca să rămânem doar în spațiul mioritic.

Interviul de 90 de minute plus prelungiri este impresionant prin sinceritatea și prin dramatismul unor dezvăluiri în premieră. O adevărată „spovedanie” a unui om pe care credința în Dumnezeu nu-l lasă să mintă… Și care, nu uitați, va debuta pe banca tehnică a echipei naționale vineri, 25 martie, la meciul amical cu Grecia, pe stadionul „Steaua”, de la ora 20:15.

Miuțe cu tata, sub arbitrajul mamei. În sufragerie! Până când luau „roșu” după ce spărgeau ceva…

Edi, intrăm în joc fără „încălzire”: care a fost declicul lui Edward Iordănescu, când și-a dat seama că vrea și poate să facă meseria asta pretențioasă de antrenor?

– Ohoho, trebuie să ne întoarcem ceva în timp… De pe la cinci, șase ani, de când am început să conștientizez anumite lucruri, în familie se vorbea numai despre fotbal de dimineață până seara.

Nu numai tatăl meu, toată lumea, inclusiv mama mea, toți cei care ne înconjurau, toți cei apropiați, de câte ori veneau în casă, subiectul tabu era fotbalul. Și, după cum știe toată lumea, ăsta e un microb de care, dacă îl iei, nu mai scapi…

Chiar cinci, șase ani? Ce puteai gândi la cinci, șase ani?

– De la cinci, șase ani alergam cu mingea prin sufragerie și-l așteptam pe tata să vină seara acasă… în serile când era acasă, pentru că în foarte multe seri lipsea, era departe, cu echipa, în cantonamente… îl așteptam să vină și să-l provoc la o miuță.

În casă?!

– Chiar în casă! În sufragerie… Aveam și arbitru (râde)… pe mama, care ceda rugăminților noastre… dar de cele mai multe ori nu prindea finalul meciurilor pentru că se spărgea ceva și atuncea ne dădea „roșu” și ne „elimina” de pe „terenul de joc” (râde)

Pardon… poate n-am înțeles… seriosul Anghel Iordănescu juca fotbal în sufragerie cu băiețelul lui?!

– Nu numai că juca, se tăvălea pe jos (râde)… Sigur, era ambiție mare, erau momente în care mă mai lăsa să câștig, dar chiar nu exagerez când spun că în cele mai multe cazuri el câștiga pentru că avea ambiția să nu piardă nici când juca cu copilul lui de cinci ani!

Mama îl mai certa și îi reproșa că mai trebuie să mă lase și pe mine să mai câștig. Tata era o altă persoană decât o cunoaște opinia publică și presa. Acasă a fost un alt om, de-acolo și-a luat energia, echilibrul, liniștea sufletească, momente speciale pentru el, ca și pentru mine. Și eu, când sunt liber, imediat alerg în familie și încerc să mă încarc din toate punctele de vedere.

Mama, câinele lup și tortul… dat pe uși!

„Arbitrul” Valeria Iordănescu „fluieră” pentru o pauză în interviul fiului, pauză în care vine cu lămuriri suplimentare despre copilăria acestuia. Mai exact despre ce îi plăcea lui Edi când era „la mama acasă”.

„Edi a fost un copil foarte cuminte, se juca singur cu jucăriile, iar eu citeam liniștită, îmi plăcea și îmi place și acum foarte mult să citesc. Când a crescut, nu mai scăpa taică-su de el nici la stadion, mergea cu el la antrenamente, dormea în cantonament cu taică-su… Bătea mingea cu taică-su toată ziua. Inclusiv în sufragerie, așa cum spunea” (zâmbește amintirii…)

Valeria, Edi si Anghel Iordanescu
„Mama-arbitru” Valeria, „puiu’” Edi și „tata Puiu”

Edi avea un prieten special, pe care îl „desconspiră” mama: „Câinele nostru lup de atunci… (râde) Era un lup foarte mare, deștept, bine dresat, dar nu-i dădeam voie în casă și Edi știa asta… dar cum nu eram eu prin preajmă, cum plecam pe undeva, îl băga înăuntru…”

„Cum apăream acasă, câinele, foarte deștept, știa că n-are voie în casă și fuga, fuga ieșea afară fără să-i mai spun eu nimic… Edi era lipit de acel câine, iubește câinii enorm… și soțul, și ceilalți copii, toți iubim câinii”

„La școală a fost bun Edi… eee, mai chiulea, cine n-a făcut-o?… ca să joace fotbal, tot timpul juca fotbal pe stradă, cu prietenii. A fost un copil bun, ascultător”

Dar chiar nicio poznă nu făcea, era numai cuminte și iar cuminte, a izbucnit întrebarea „rea”…

„Eee, nici chiar așa! Știți ce făcea? Îi plăceau foarte mult dulciurile și când făceam tort, era tot în el, cu mâna mânca, se făcea tot un tort, pe mâini, pe față, pe piept… și dădea pe uși, pe pereți, să mănânce și ei…”

„Iar când mai venea soțul cu dulciuri de pe unde mergea cu echipa sau pur și simplu din oraș, eu mai puneam de-o parte, mai ascundeam din ele că nu voiam să le mănânce pe toate odată…”

„Edi nu știu cum făcea, dar le găsea mereu… și când voiam să mai iau și eu din ele, nu mai găseam nimic… Îi plăceau dulciurile, dar altfel, la masă era un chin, nu-i plăcea mai nimic…”

„Sau altceva, era foarte curios și scotea toate cratițele și oalele din dulapuri, să le vadă el pe toate, să știe la ce folosește fiecare, să știe tot ce există acolo…”

„Tata îmi cerea opinia când era antrenor la națională”

Pauza s-a terminat, începe repriza a doua. Lovitura de începere trimite întrebările direct pe „vârful de atac” Edi Iordănescu. Antrenorul Edi Iordănescu.

Sărind peste perioada de fotbalist, când ți-ai dat seama că poți fi un antrenor bun?

– N-a fost un moment anume, în timp am început să mă gândesc, să analizez în mine ce vreau să fac… în paralel cu perioada în care încă jucam fotbal.

Microbul îl aveam, pentru că îl vedeam pe tatăl meu cum își pregătea și organiza cariera, munca, viața până la urmă… Cum își pregătea fiecare detaliu în parte, eram lângă el când își nota, când scria, când analiza, venea acasă și discutam…

Și nu ascund faptul că, în timp, când a văzut că și pe mine mă pasionează antrenoratul, a arătat o altă deschidere și altă comunicare, ajungând până într-un moment în care chiar îmi cerea opinia.

Și când era la națională?

– Și când era la națională. Deja vorbim de o altă vârstă și pentru mine, de o altă maturitate. Lucrurile astea, încet, încet m-au prins și mi-au creat un stimul pentru această profesie.

„Mi-a fost un mare inamic numele!”

Cum a fost numele Iordănescu pentru tine? Avantaj sau povară?

– Mi-a fost un mare inamic numele! Pentru că întotdeauna am fost tratat diferit și nu pozitiv, ba dimpotrivă, întotdeauna lumea era sceptică, întotdeauna trebuia să demonstrez dublu decât alți colegi ca nu cumva să iasă discuții că sunt favorizat.

Au fost foarte multe momente care m-a apăsat numele. Gândiți-vă că tatăl meu era antrenorul echipei naționale și eu eram jucător în România și toată lumea era atentă la mine. La meciuri, spectatorii imediat reacționau negativ dacă nu aveam realizări încă de la începutul jocului.

Era o presiune imensă, indiferent cât de echilibrat încerci să fii și cât de ancorat ești în realitate, cât de adânci sunt rădăcinile pe care le ai… Și, din cauza vârstei, nu ai cum să nu te afecteze.

Au fost momente foarte grele, după care mi-am găsit destul de greu echilibrul, însă am avut tăria să iau de la capăt mereu… Ca jucător, bine-nțeles…

Ce jucai tu?

– Am fost un mijlocaș de profil ofensiv, mi-a plăcut întotdeauna mingea și realizez că și asta numai bine nu mi-a făcut pentru că întotdeauna mă puneam pe mine pe primul loc și mai puțin echipa. Iar acuma sunt extrem de agresiv cu jucătorii care fac asta, e un joc de echipă și trebuie să fie toată lumea în slujba echipei și nu invers.

Și nu l-am avut nici pe tata aproape… pentru că el era foarte implicat în activitatea lui și eu am plecat, din casa părintească la 18 ani. În Grecia. Am mai avut o experiență și în Cipru, am fost plecat mult din București, am fost la Vaslui când era în Liga a II-a, am fost la Focșani când era în Liga a II-a, am fost la Inter Gaz, la Petrolul. Am fost departe de casă…

Odiseea grecească în absența tatălui: „Nu a fost lângă mine cât aș fi avut nevoie ca să mă echilibreze din punct de vedere mental, sufletește”

Ce înseamnă că „nu l-am avut pe tata lângă mine”?

– Nu a fost lângă mine cât aș fi avut nevoie ca să mă echilibreze din punct de vedere mental, sufletește. Cel puțin în fazele inițiale ale carierei mele, la 15-20 de ani, atuncea aș fi avut nevoie foarte mare.

Uite un exemplu: am plecat în Grecia la 18 ani, stăteam într-un apartament singur, eram la Panionios Atena, echipă de prima ligă care tocmai câștigase cupa, am jucat în Cupa Cupelor, ultimul an de Cupa Cupelor, a câștigat Lazio atuncea, cu o generație extraordinară, cu Salas, Crespo, Veron, Lazio care ne-a eliminat pe noi în „sferturi”.

Am prins jocuri în prima ligă din Grecia la 18 ani, am și debutat într-un joc cu Apollon Limassol în cupele europene, a fost o perioadă extraordinară…

Aveam prieteni printre colegii de echipă, toată ziua aproximativ, până seara, o petreceam cu ei, grecii sunt un popor care trăiește viața din plin și știe să pună preț pe momentele de relaxare constructive și până seara eram cu colegii, seara toți se retrăgeau în familie, undeva pe la nouă seara, iar eu plecam sigur spre casă, mergeam la un telefon la colțul străzii și băgam fisă după fisă să sun acasă… Erau momentele cele mai grele… tare aș fi avut nevoie de familie.

Am terminat primul an, am avut propunere pentru prelungire, mi se dublase salariu, eram văzut ca un jucător talentat, de perspectivă, e adevărat că făceam multă „figurație” cu mingea și chiar publicul, la unele jocuri acasă, mă mai certa pentru că eram estetic, dar puțin eficient, asta este realitatea.

Și am venit acasă în vacanță, rămăsese să semnez prelungirea, am venit acasă și familia m-a văzut că slăbisem patru, cinci kilograme, din păcate singurătatea și faptul că nu avea cine să mă ajute din punct de vedere emoțional, să-mi fie aproape, m-a făcut, așa, să nu am forța mentală necesară cu care să pot să mă impun sută la sută cu toate că clubul făcuse o ofertă bună de prelungire.

Am venit acasă și probabil că a fost un moment de răscruce în cariera mea și chiar dacă nu-mi place să mă uit în urmă și să am regrete, pentru că sunt lucruri pe care nu le mai poți schimba uneori în viață și trebuie să te uiți doar în față, e un moment pe care l-am regretat mult timp.

Cred că dacă prelungeam atunci contractul cu Panionios și-mi găseam echilibrul emoțional… și-mi apropiam niște oameni care să-mi fie suport… cariera mea ar fi luat altă direcție.

„Sigur aș fi avut nevoie de mai mult de tata, dar nu pot să-l judec deoarece tot pentru familie a muncit, a făcut eforturi și sacrificii foarte mari”

Tata ce spunea, cum te sfătuia să treci peste momentele grele, a realizat cât îți era de dificil?

– A realizat… Numai că munca lui a fost atât de… de… de grea și cu multe responsabilități, foarte complexă, încât probabil că era conștient că aveam nevoie de mai mult suport, dar n-a avut, efectiv, cum să mi-l ofere.

Eu eram într-un loc, el era în alt loc și, sigur, vorbeam, încerca să mă încurajeze, să mă ambiționeze, să-mi spună că trebuie să trec peste acele momente, poate… nu poate, sigur aș fi avut nevoie de mai mult…

Dar nu pot să-l judec deoarece tot pentru familie a muncit, a făcut eforturi, a făcut sacrificii foarte mari, până la urma urmei ăsta a fost destinul, am ajuns aicea, drumul meu a fost altul și nu vreau să mă mai uit în urmă cu regret… chiar dacă rămân la părerea că puteam să realizez lucruri infinit mai multe și mai frumoase.

Edi si anghel Iordanescu in sufrageria casei parintesi, in fata televizorului
Edi și Anghel Iordănescu, analiză cpmună „de caz” în fața televizorului din sufrageria casei părintești

Amintire de coșmar: „Am fost la o noapte de moarte!”. Cine l-a salvat

Ai avut ceva cumpene la viața ta, pe care mulți o văd „în puf”, numai lapte și miere… Care a fost cea mai grea?

– În vara lui 2000… Am fost la o noapte, poate mai puțin, de moarte. Eram în pregătirea de vară cu Rapid, la Poiana Brașov. Într-un joc amical, am luat o lovitură tare, cu talpa, într-o alunecare băgată pe un gazon ud, adversarul își prelungise mingea, a intrat cu talpa direct în rinichiul meu…

Seara am urinat sânge, Florin Bratu… stăteam cu el în cameră… s-a periat și l-a chemat pe medicul Marian Dumitru… Mi-a făcut o injecție și m-a dus la Brașov, am făcut o investigație, după care ni s-a spus că trebuie să fiu dus la București…

M-a dus Marian Dumitru cu mașina lui… cred că din 15 în 15 minute… eu stăteam întins pe bancheta din spate… mă întreba dacă sunt bine, ca să fie sigur că sunt conștient, aveam hemoragie internă, au fost momente foarte grele…

Am ajuns la Spitalul Militar, mi-au făcut analizele, au zis că mai întâi să oprească hemoragia și apoi să-mi scoată rinichiul. Să-mi scoată rinichiul! La 22 de ani!

Șansa mea a fost că, a doua zi, șeful secției de urologie, medicul general Bână… Dumnezeu să-l odihnească, a murit între timp… s-a întors de la un simpozion din străinătate și s-a uitat peste analizele mele… Și mi-a spus că va face toate eforturile să-mi salveze rinichiul.

Am stat o lună jumătate în spital, vreo trei săptămâni pe perfuzii, dormeam cu mâinile legate de pat, învelite în gheață, erau maro de la atâtea înțepături pentru perfuzii în continuu, un coșmar…

Dar am scăpat de operație, am scăpat de nenorocirea să-mi scoată rinichiul, care și-a revenit… Un an și ceva, însă, am trăit ca un copil mic, aveam voie să merg doar un anumit număr de pași pe zi, în primă fază n-aveam voie nici la toaletă să merg…

Am mers cu sprijin o perioadă, după care, încet, încet am ajuns din nou întreg datorită acelui om și medic excepțional care a fost doctorul Bână, general în armata română, mai spun odată Dumnezeu să-l odihnească… Și fără doctorul Marian Dumitru, care m-a dus atunci, în plină noapte la București, eram istorie… am avut mare noroc cu el, să-i dea Dumnezeu sănătate…

Edward si Anghel Iordanescu isi dau mana
Dinastia Iordănescu la echipa națională: fiul Edward și tatăl Anghel
  • „Sigur aș fi avut nevoie de mai mult de la tata, dar nu pot să-l judec deoarece tot pentru familie a muncit, a făcut eforturi, a făcut sacrificii foarte mari, până la urma urmei ăsta a fost destinul” – Edi Iordănescu
  • „Numele mi-a fost un inamic pentru că întotdeauna am fost tratat diferit și nu pozitiv, ba dimpotrivă, întotdeauna lumea era sceptică, întotdeauna trebuia să demonstrez dublu decât alți colegi ca nu cumva să iasă discuții că sunt favorizat” – Edi Iordănescu
  • „Toată viața tata va fi un model pentru mine, chiar dacă nu mi-a plăcut să vorbesc despre un anumit model și mi-a plăcut întotdeauna să-mi formez propriu stil, propria filozofie, propria identitate, nu mi-a plăcut să mă compar niciodată cu nimeni” – Edi Iordănescu
  • „E o mare bucurie pentru mine… și pentru toată familia că Edi este la națională. La 43 de ani, ca și mine. Știu ce înseamnă naționala și i-am spus și lui. Responsabilitatea este enormă, reprezintă pe toți românii, de oriunde” – Anghel Iordănescu
  • „I-am explicat că echipa națională este cu totul altceva decât o echipă de club. Este o muncă titanică pentru că trebuie să acopere, să știe, să cunoască tot fotbalul românesc, de fapt toți fotbaliștii români oriunde joacă aceștia. Edi este extrem de riguros, de ordonat, de organizat, așa îl știu eu și va reuși să urmărească tot ce mișcă în fotbalul nostru” – Anghel Iordănescu
  • 9 echipe are pe carnetul de fotbalist Edward Iordănescu: Steaua, Sportul Studențesc, Panionios Atena, CSM Focșani, Rapid, Rocar, Alki Larnaka, Petrolul Ploiești, SC Vaslui
  • 8 echipe a antrenat Edward Iordănescu, începând din 2013: Fortuna Brazi, FCM Târgu Mureș, Pandurii Târgu Jiu, ȚSKA Sofia, Astra Giurgiu, CFR Cluj, Gaz Metan Mediaș, FCSB
  • 44 de ani împlinește Edi Iordănescu pe 16 iunie 2022
  • 25 martie, vineri, este ziua primului meci al lui Edward Iordănescu pe banca tehnică a echipei naționale a României: meci amical cu Grecia, pe stadionul „Steaua” de la ora 20:15. Urmează altă partidă de verificare, pe 29 martie, cu Israel, pe „The Diamond Stadium” din Netanya (33,1 km „rutieri” nord de Tel Aviv), de la ora 20:45

  • (P) Cotă EXCLUSIVĂ Fortuna: 2,10 este cota pentru „mai multe goluri în repriza a doua” la meciul România – Grecia. Vezi aici toate cotele!

ADVERTISEMENT