Edi Iordănescu: “Tata nu a fost lângă mine cât aş fi avut nevoie”

Edi Iordănescu și-a pus pe carnetul de antrenor prima stea. Nu este Steaua la care a deschis ochii în fotbal, țânc încurcat printre picioarele de „aur” ale tatălui să, mare vedetă încă de pe atunci. Este Supercupa României, primul trofeu din CV-ul său, câștigată împotriva tuturor, ca să folosim stereotipul rapidist, adică împotriva Universității Craiova, împotriva unui stadion plin cu olteni ce și-au atârnat pe peretele de la răsărit, ca o icoană, poza lui Mitriță, împotriva cârcotașilor care-i preziceau fractură cervicală, pe oltenește „gât rupt” încă de la primul meci oficial pe banca unei echipe pretențioase și grele pentru antrenor, mai ales după „epoca de aur” a „bursucului” Dănuț…

Echipa pregătită o lună de el a jucat bine, poate neașteptat de bine și, mai ales, frumos, neașteptat de frumos după epoca amintită. A jucat fotbal și a câștigat, s-a urcat în avion și a plecat. La Cluj. Iar Edi Iordănescu s-a urcat în mașină și a dat o fugă acasă, la București, să-și vadă familia după săptămâni de-a rândul departe, în cantonamente „ceferiste”. A ajuns la București duminică dimineața, pe la 4, iar după amiază și-a găsit timp să ofere pentru cititorii FANATIK un interviu impresionant prin sinceritatea sa și prin dramatismul unor dezvăluiri în premieră. O adevărată „spovedanie” a unui om pe care credința în Dumnezeu nu-l lasă să mintă…

Edi, felicitări în primul rând pentru victoria solidă din Supercupă și pentru primul trofeu din cariera ta. Care a fost declicul copilului Edward Iordănescu, când și-a dat el seama că vrea și poate să facă meseria asta pretențioasă de antrenor?

– Mulțumesc pentru aprecieri, a fost o victorie importantă pentru club, pentru jucători, pentru suporteri și, bine-nțeles, nu în ultimul rând, pentru mine. Aveam nevoie de ea pentru debut, dar și pentru perspectivă, pentru ce urmează. Am preluat o echipă într-un context greu pentru mine, trebuie să fiu realist, echipa a câștigat campionatul sezonul trecut, așteptările și pretențiile sunt foarte mari, ceea ce mă motivează, îmi dau energie, îmi dau putere de muncă și eram conștient că e foarte important să debutăm cu dreptul, mai ales că vom fi angrenați într-un sezon infinit mai greu decât ce a fost anul trecut, pentru că vorbim de trei competiții, de cupe europene, știu ce înseamnă cupe europene, știu cât te consumă, cât te epuizează. Mi-am asumat, însă, toate aceste lucruri, e o provocare importantă pentru mine, e o altă etapă a carierei mele.

Încingea miuțe cu tata, sub arbitrajul mamei. În sufragerie!

Să ne întoarcem puțin în timp…

– Sincer, de la cinci, șase ani, de când am început să conștientizez anumite lucruri, în familie se vorbea numai despre fotbal de dimineață până seara, nu numai tatăl meu, toată lumea, inclusiv mama mea, toți cei care ne înconjurau, toți cei apropiați de câte ori veneau în casă subiectul tabu era fotbalul. Și, sigur, e un microb pe care dacă îl iei nu mai scapi de el.

Chiar cinci, șase ani? Ce puteai gândi la cinci, șase ani?

– De la cinci, șase ani alergam cu mingea prin sufragerie și-l așteptam pe tata să vină seara acasă, în serile când era acasă, pentru că în foarte multe seri lipsea, era departe, cu echipa, în cantonamente, îl așteptam să vină și să-l provoc la o miuță.

Chiar în casă?!

– Chiar în casă! În sufragerie… Aveam arbitră pe mama mea, care ceda rugăminților noastre, dar de cele mai multe ori nu prindea finalul meciurilor pentru că se spărgea ceva prin casă și atuncea intervenea și voia să pună capăt partidei. Erau momente speciale…

Scuze, seriosul Anghel Iordănescu juca cu băiețelul lui fotbal în sufragerie?!

– Nu numai că juca, se tăvălea pe jos, sigur, era ambiție mare, erau momente în care mă mai lăsa să câștig, dar chiar nu exagerez când spun că în cele mai multe cazuri el câștiga, pentru că avea ambiția să nu piardă nici când juca cu copilul lui de cinci ani! Mama îl mai certa și îi reproșa că mai trebuie să mă lase și pe mine să mai câștig.

Digisport.ro

FOTO Proteste la Munchen. ”Nici nouă nu ne place de tine! Ieși de pe stadionul nostru” / ”Își mulg fanii ca pe vaci”

Zău, seriosul Anghel Iordănescu așa era? Cu copiii lui? Și el un copil mare acasă?

– O altă persoană decât o cunoaște opinia publică și presa. Acasă a fost un alt om, de-acolo și-a luat energia, echilibrul, liniștea sufletească, momente speciale pentru el, ca și pentru mine. Și eu, când sunt liber imediat merg în sânul familiei și încerc să mă încarc din toate punctele de vedere.

„Condițiile foarte bune de acasă au fost o frână în dezvoltarea mea ca fotbalist”

Bun, ai început la cinci, șase ani cu miuțele cu tata… Când ți-ai dat seama că poți să crești, când ți-ai dat seama că poți deveni un antrenor din ce în ce mai bun? Sau că vrei să-ți alegi meseria asta…

– N-a fost un moment anume, în timp am început, în paralel cu perioada în care încă jucam fotbal. Trebuie să fiu sincer și să spun că dacă mă uit acum în spate constat că am făcut foarte multe greșeli, probabil că a contat și liniștea pe care am avut-o acasă și condițiile foarte bune au fost o frână în dezvoltarea mea ca fotbalist.

Detaliază puțin…

– Este o realitate, atunci când ai de toate și când ai un anumit confort, altfel te implici în viață. Chiar dacă lumea m-a apreciat la momentul respectiv și îmi spunea că am potențial, că am talent, aș fi făcut lucrurile total diferit acum, văd totul din altă lumină, am altă maturitate, pot să fac o analiză mult mai complexă și mai profundă. Pot să spun că dacă aș fi avut mai multă determinare și mai multă disponibilitate la muncă, pentru că seriozitate a fost. Chiar dacă acasă aveam condiții foarte bune, am mers și am jucat și la Focșani, am plecat și în străinătate la 18 ani singur, mi-am asumat anumite lucruri, nu am fugit de sacrificii, însă cred că aș fi putut să fac mai mult, să dau mai mult, să muncesc mai mult, să fiu mai atent cu anumite etape ale carierei. Microbul îl aveam, pentru că îl vedeam pe tatăl meu cum își pregătea și organiza munca, cum își pregătea fiecare detaliu în parte, eram lângă el când își nota, când scria, când analiza, venea acasă și discutam, și nu ascund faptul că în timp, când a văzut că și pe mine mă pasionează, a arătat o altă deschidere și altă comunicare, ajungând până într-un moment în care chiar îmi cerea opinia.

Și când era la națională?

– Și când era la națională. Deja vorbim de o altă vârstă și pentru mine, de o altă maturitate. Lucrurile astea, încet, încet m-au prins și mi-au creat un stimul pentru această profesie.

„A fost un inamic și numele”

Deci bunăstarea a fost un inamic pentru tine?

– A fost un inamic la fel cum a fost un inamic și numele. Numele a fost pentru că întotdeauna am fost tratat diferit și nu pozitiv, ba dimpotrivă, întotdeauna lumea era sceptică, întotdeauna trebuia să demonstrez dublu decât alți colegi ca nu cumva să iasă discuții că sunt favorizat. Au fost foarte multe momente care au apăsat. Gândiți-vă că tatăl meu era antrenorul echipei naționale și eu eram jucător în România și toată lumea era atentă. Ca să nu mai vorbesc și la meciuri, spectatorii imediat reacționau negativ dacă nu aveam realizări încă de la începutul jocului. Era o presiune imensă, indiferent cât de echilibrat încerci să fii și cât de ancorat ești în realitate, cât de adânci sunt rădăcinile pe care le ai, datorită vârstei nu ai cum să nu te afecteze. Au fost momente foarte grele, după care mi-am găsit destul de greu echilibrul, însă am avut tăria să iau de la capăt mereu… Ca jucător, bine-nțeles…

Ce jucai tu?

– Am fost un mijlocaș de profil ofensiv, mi-a plăcut întotdeauna mingea și realizez că și asta numai bine nu mi-a făcut, pentru că întotdeauna mă puneam pe mine pe primul loc și mai puțin echipa. Iar acum sunt extrem de agresiv cu jucătorii care fac asta, e un joc de echipă și trebuie să fie toată lumea în slujba echipei și nu invers. Dar, așa cum am spus, n-am avut nici pe tata aproape, e un paradox asta, pentru că el era foarte implicat în activitatea lui și eu am plecat, efectiv eu am părăsit casa părintească la 18 ani, când am plecat în Grecia. Am mai avut o experiență și în Cipru, am fost plecat mult din București, am fost la Vaslui când era în Liga a II-a, am fost la Focșani când era în Liga a II-a, am fost la Inter Gaz, la Petrolul. Am fost departe de casă…

Odiseea grecească

Și ce înseamnă că tatăl tău nu fost lângă de tine?

– Nu a fost lângă mine cât aș fi avut nevoie ca să mă echilibreze din punct de vedere mental, sufletește. Cel puțin în fazele inițiale ale carierei mele, la 15-20 de ani, atunci aș fi avut nevoie foarte mare. Uite un exemplu: am plecat în Grecia la 18 ani, stăteam într-un apartament singur, eram la Panionios, echipă de prima ligă care tocmai câștigase Cupa, am jucat în Cupa Cupelor, ultimul an de Cupa Cupelor, a câștigat Lazio atunci, cu o generație extraordinară, cu Salas, Crespo, Veron, Lazio care ne-a eliminat pe noi în „sferturi”. Am prins jocuri în prima ligă din Grecia la 18 ani, am și debutat într-un meci cu Apollon Limassol în cupele europene, a fost o perioadă extraordinară, dar seara mă retrăgeam singur, mi-aduc aminte că atunci abia începusem să cochetăm cu telefoanele mobile, eu nu aveam și-mi umpleam buzunarul cu fise, mergeam la un telefon la colțul străzii și băgam fisă după fisă să sun acasă… Erau momente foarte grele de singurătate și aș fi avut nevoie de familie. Am terminat primul an, am avut propunere pentru prelungire, mi se dublase salariul, eram văzut ca un jucător talentat, de perspectivă, e adevărat că făceam multă „figurație” cu mingea și chiar publicul, la unele jocuri acasă, mă mai certa pentru că eram estetic, dar puțin eficient, asta este realitatea. Și am venit acasă în vacanță, rămăsese să semnez prelungirea, am venit acasă și familia m-a văzut că slăbisem patru, cinci kilograme, din păcate singurătatea și faptul că nu avea cine să mă ajute din punct de vedere emoțional, să-mi fie aproape, m-a făcut, așa, să nu am forța mentală necesară cu care să pot să mă impun sută la sută, cu toate că mi se făcuse o ofertă bună de prelugire. Am venit acasă și probabil că a fost un moment de răscruce în cariera mea și chiar dacă nu-mi place să mă uit în urmă și să am regrete, pentru că sunt lucruri pe care nu le mai poți schimba uneori în viață și trebuie să te uiți doar în față, e un moment pe care l-am regretat mult timp. Cred că dacă reușeam să mă impun și dacă prelungeam contractul și-mi găseam echilibrul emoțional și-mi apropiam niște oameni care să-mi fie suport, cariera mea ar fi luat altă direcție.

Și poate am fi vorbit astăzi și de jucătorul Edi Iordănescu, nu doar de antrenorul Edi Iordănescu…

– Foarte posibil… pentru că odată ce am avut acea propunere, era clar interesul din partea clubului, a președintelui care era extrem de entuziasmat de mine și îmi făcea aproape toate mofturile și am speculat asta, am plecat de la o anumită mașină, am ajuns la altă mașină, am plecat de la un apartament mic și am ajuns la unul dublu ca mărime, adică era clar că intențiile erau bune și aveau încredere în mine.

Erai un mic șantajist sentimental, nu?

– Eram, eram… (râde plin) aveam prieteni printre colegii de echipă, toată ziua aproximativ, până seara, o petreceam cu ei, grecii sunt un popor care trăiește viața din plin și știe să pună preț pe momentele de relaxare constructive și până seara eram cu colegii, seara toți se retrăgeau în familie, undeva pe la 9 seara, iar eu plecam sigur spre casă și erau momentele cele mai grele.

Apropo de numele de Iordănescu, despre care zici că au fost momente în care a atârnat foarte greu, ai simțit că te strivește uneori, tatăl tău ce spunea, cum te sfătuia să treci peste ele, a realizat cât îți era de dificil?

– A realizat, munca lui a fost atât de… de… de grea și cu multe responsabilități, foarte complexă, încât probabil că era conștient că aveam nevoie de mai mult suport, dar n-a avut, efectiv, cum să mi-l ofere. Eu eram într-un loc, el era în alt loc și, sigur, vorbeam, încerca să mă încurajeze, să mă ambiționeze, să-mi spună că trebuie să trec peste acele momente, poate… nu poate, sigur aș fi avut nevoie de mai mult, dar nu pot să-l judec deoarece tot pentru familie a muncit, a făcut eforturi, a făcut sacrificii foarte mari, până la urma urmei ăsta a fost destinul, am ajuns aici, drumul meu a fost altul și chiar nu vreau să mă mai uit în urmă cu regret, chiar dacă rămân la părerea că puteam să realizez lucruri infinit mai multe și mai frumoase.

„Sigur aș fi avut nevoie de mai mult de la tata, dar nu pot să-l judec deoarece tot pentru familie a muncit, a făcut eforturi, a făcut sacrificii foarte mari, până la urma urmei ăsta a fost destinul”

„Numele mi-a fost un inamic pentru că întotdeauna am fost tratat diferit și nu pozitiv, ba dimpotrivă, întotdeauna lumea era sceptică, întotdeauna trebuia să demonstrez dublu decât alți colegi ca nu cumva să iasă discuții că sunt favorizat” – Edi Iordănescu

9 echipe are pe carnetul de fotbalist Edi Iordănescu: Steaua, Sportul Studențesc, Panionios Atena, CSM Focșani, Rapid, Rocar, Alki Larnaka, Petrolul Ploiești, SC Vaslui

26 de ani avea Edi Iordănescu în 2004, când și-a încheiat cariera de jucător

CITEŞTE AICI PRIMA PARTE A INTERVIULUI EXCLUSIV CU EDI IORDĂNESCU: “Am fost la un pas de moarte! Doctorul acuzat de tragedia lui Vrăbioru mi-a salvat viaţa!”