Editorial. Altfel despre încoronarea lui Charles al III-lea, monarhul care a descoperit veșnicia în România. Paralela cu Regele Mihai I. Monarhia salvează omenia!

E sărbătoare la Castelul Windsor, la Viscri și pe restul meleagurilor unde locuitorii planetari poartă respect pentru tradiție și față de atributele societății care se definește prin garanția democrației. Pentru că Regele este, prin definiție, un garant. Încoronarea lui Charles al III-lea este, probabil, dacă nu ne vom trezi cu surprize (și mai) neplăcute de pe frontul de est, evenimentul istoric al anului. Nobilul și mai ales omul care nu ezită să afirme că în România a făcut cunoștință cu Absolutul și care își recunoaște descendența valahă primește un sceptru mai mult brăzdat de griji și mai puțin poleit cu nestemate. Între „românul adoptat” Charles al III-lea și Regele Mihai I există similitudini care țin atât de destin, cât și de obligația istorică.

Regele Charles al III-lea al Marii Britanii: „În România am trăit sentimentul veșniciei!”. Preambulul încoronării de la Westminster Abbey și paralela cu Majestatea Sa, Mihai I.

La Westminster Abbey se va desfășura cel mai important eveniment al ultimilor 70 de ani din istoria Marii Britanii. Vor bate clopotele de vor tremura podurile de peste Tamisa, și orga va ordona aerul catedralei. Opinia publică și mulțimile tresar organic în asemenea momente, dar, după încheierea fesivităților, noului Rege, oricare ar fi acesta, îi rămâne de dus o povară care deseori tinde să-i înăbușe strălucirea.

Până de curând, când a fost obligat de evenimente să-și asume rolul, Charles a fost obișnuit cu statutul de „vioara a doua” într-o orchestră monarhică ale cărei acorduri s-a mulțumit să le asculte din depărtări. Așa se explică și „auto-exilul” în arealul Viscri, acolo unde și-a redescoperit „eul”. De altfel, despre posibila sa ascendență românească s-au spus multe, până când însuși Charles a lămurit misterul.

Pe parcursul mini-seriei „Wild Carpathia”, produsă de Charlie Ottley, difuzată în Anglia pe Travel Channel și în țara noastră de postul Digi 24, și din care presa a preluat mai multe fragmente, moștenitorul de atunci al Coroanei Britanice mărturisea: „Genealogia arată că sunt descendent din familia lui Vlad Țepeș, așa că mi-aș dori să rămân „înfipt” în această țară”.

Digi24.ro

O femeie a găsit o poșetă în care erau acte, bani și telefoane lângă gara din Arad. A luat-o și acum e reținută

Ulterior, a adăugat: „În România, în Transilvania, am trăit sentimentul veșniciei”. Așadar, România l-a „adoptat”. Așa cum, în trecut – pentru că vorbeam despre Regele Mihai, de care, ca fapt divers, pe Charles îl unea inclusiv pasiunea pentru mașinile de epocă – țara noastră „adopta” inclusiv familia nobiliară Hohenzollern – Sigmaringen, dinastie care avea să ofere monarhii țării noastre.

Monarhii cumpătați și pietatea celor destinați să domnească

Ca și prusacul Mihai de Hohenzollern, Regele Charles al III-lea este cunoscut drept o persoană cumpătată. Deși se spune că este posesorul unei averi de aproximativ 600 de milioane de lire sterline, iar subiectul a fost aprig dezbătut în mass-media britanică, noul Suveran s-a îngrijit singur de afacerile sale.

Deține peste 260 de castele (printre care și Balmoral, fosta reședință de vacanță a Reginei Elisabeta a II-a) și de ferme, și a investit consistent în afacerile imobiliare, care i-au adus profit. Cu toate acestea, este renumit datorită chibzuielii de care dă dovadă, ba chiar se vorbește despre faptul că își peticește singur hainele, după ce acestea se uzează.

Charles este opusul boemului și al chefliului, așa cum s-a întâmplat și cu Mihai, căruia, de asemenea, îi plăcea să se delecteze la mese cu lucruri simple. Povesteau sătenii din Viscri cât de bucuros era oaspetele lor atunci când primea o brânză bună de burduf sau o palincă neaoșă. L-am văzut cu toții, la televizor, cum, după micile sindrofii la care era invitat de oficialitățile locale, arăta vinovat, de parcă el însuși spintecase vreun vițeluș…

Digisport.ro

FOTO Gest golănesc, fără precedent, al unui luptător către fata din ring! Ce a urmat depăștește orice imaginație

Spre deosebire de mulți oameni de afaceri, care își fac o glorie din a epata, majoritatea persoanelor „de os nobil” impresionează prin discreție. Ca și punctualitatea, despre care se spune că este „politețea regilor”, discreția și cumpătarea sunt caracteristicile celor meniți să domnească. Poate că, din acest punct de vedere, prezența pe tron a lui Charles al III-lea, la o vârstă înaintată, care i-a evaporat aburii tinereții zburdalnice, pigmentată cu „love story-ul” blamat, cu Camilla Parker Bowles, cea care acum îi devine Regină Consoartă, este benefică pentru Regatul Unit.

Regele Mihai n-a trăit aventuri romanțioase, ci o singură poveste de dragoste, alături de Regina Ana. Aceasta i-a fost aproape chiar și în perioada în care suveranul detronat de comuniști repara mașini, în Elveția, ca să-și poată plăti dările casei. Nu se numește „umilință”, ci „pietate”. Dar, până la a reveni la paralelismul dintre cele două personalități, este obligatoriu un scurt istoric al Monarhiei, în România.

Despre garanția morală a Suveranului

Au existat două motive principale pentru care a fost activat dezideratul aducerii în țară a unui Principe străin, în persoana lui Carol I. Mai întâi, a apărut preocuparea politicienilor români înțelepți de a consolida Statul național modern, creat în timpul domniei lui Cuza Vodă, de a definitiva independența absolută și de a pregăti întregirea cu provinciile istorice autonome, încă aflate sub stăpâniri străine. Acest fenomen s-a produs în ideea sprijinului oferit de o casă regală sau imperială europeană, cu care să ne înrudim dinastic.

Apoi, lunga și sinuoasa perioadă de tranziție, de la stadiul de Principate Române, la osmoza Unirii totale și definitive, dovedise că existau o mulțime de ambiții, de asperități de nivelat și de vanități ale fostelor familii domnitoare din Moldova și din Valahia. Existau prejudecăți de învins, inerții de depășit, pe care doar un simbol neutru le putea rezolva. Dacă ne referim la politicieni, oamenii simpli se uitau înainte, se strâmbau și nu le venea să creadă că ăia de la putere erau tot cei de dinainte. Recunoașteți „tabloul”? Era, așadar, nevoie de un simbol, de o garanție morală.

Majestățile României, începând cu Regele Carol I și până la Mihai I, și-au îndeplinit „fișa postului”, poate cu excepția scăpărilor în decor ale lui Carol al II-lea. Paralela dintre Regele Mihai I și Charles al III-lea poate exista nu doar prin prisma faptului că amândoi au origini străine, dacă este să dăm crezare biografilor monarhului britanic, și după cum acesta însuși recunoaște. Dar, așa cum Mihai I a izbutit să țină neplecat drapelul Casei Regale a României, în două epoci diferite, la fel Charles este condamnat să continue linia impusă de inegalabila sa mamă, Regina Elisabeta a II-a.

Provocările tradiției, curentul anarhist și rebeliunea Prințului Harry

Să fim mai clari. În Marea Britanie, curentul anti-monarhic nu și-a dat deloc obștescul sfârșit. Ba din contră. Potrivit BBC, anul trecut, mai mulți manifestanți au fost arestați, după ce au organizat proteste împotriva proclamării succesorului Reginei Elisabeta. „Charles nu este regele meu” și „Aboliți monarhia” erau unele dintre sloganuri. Încă de pe vremea lui Oliver Cromwell, care visa și-n somn și treaz să transforme Anglia într-o republică federală, anarhiștii britanici au rămas pe metereze și mușcă la cel mai mic semn.

În același timp, șturlubaticul prinț Harry a pus, din plin, umărul la șubrezirea imaginii Casei Regale. Dar asupra felului în care a fost altoit junele nu vom insista la ceas de sărbătoare. Cert este, însă, că gestionarea scandalurilor din propria ogradă va deveni o corvoadă în plus, în condițiile în care gustul pentru „sânge” al publicațiilor de scandal este de notorietate. Probabil că Charles e ușor accidentat, fiindcă i s-o fi rupt sentimentul patern, dar se vede „înobilat” cu o nouă obligație.

Nu în ultimul rând, Regele domnește, nu guvernează, însă este cunoscută legătura strânsă, deși uneori tensionată, pe care Regina Elisabeta a avut-o cu premierii săi, indiferent dacă aceștia s-au numit Winston Churchill, Tony Blair, Theresa May și chiar Boris Johnson. Diplomația și răbdarea suveranilor (post epocii lui Henric al VIII-lea) au făcut din Marea Britanie una dintre cele mai respectate țări, conglomerate politice, rasiale și culturale și, de ce nu, imperii. Imperiul, din punct de vedere istoric, dincolo de cuceririle propriu-zise, dăinuie prin împământenirea tradiției, a culturii și a gestionării situațiilor critice.

Garantul stabilității după Brexit și Regele care nu s-a odihnit niciodată

Pentru drapelul unei țări democrate, care nu are nimic în comun cu monarhiile absolutiste din post Evul Mediu, Regele este catargul. Dincolo de valențele social – politice, de acțiunile de protocol și de rolul de garant al democrației, monarhii Europei moderne au fost și rămân expresia omeniei.

Elisabeta a II-a a izbutit, cu har și cu inteligență, să depășească tot felul de crize, de la războiul de gherilă, declanșat de IRA, până la derapajul de imagine provocat de „fenomenul Lady Di”. Dacă n-ar fi fost Brexitul, i-ar fi lăsat lui Charles o țară „la cheie”. Acum nu e pace în Albion, iar noul Suveran are mai puține motive să sărbătorească decât a sperat, iar stabilitatea socială este prima lui grijă.

Regele Mihai I a fost condamnat să slalomeze printre focuri, mai mult sau mai puțin la figurat. Totul a început în copilărie, la vârsta de 6 ani, odată cu prima domnie, devenită obligatorie în anul 1927, după moartea Regelui Ferdinand, în condițiile în care Carol al II-lea hoinărea prin Paris, la braț cu Elena Lupescu.

Au urmat revenirea în țară a tatălui său, care l-a detronat în 1930, Al Doilea Război Mondial, dictatura legionară, regimul antonescian, a doua „dezertare” a lui Carol al II-lea, prigoana comunistă și, în cele din urmă, exilul la Versoix. Acestea sunt bornele care au punctat destinul unui tânăr pe care viața l-a format forțat. Regele Mihai nu s-a odihnit niciodată. Nici măcar în ziua în care a făcut pace cu Ion Iliescu…

După 1990, într-o perioadă în care a fost, din nou, hăituit de autoritățile de la București, Regele Mihai și-a impus respectul. Anii l-au apăsat fără să-l gârbovească și a creat în jurul său o aură, a readus bucurie și demnitate pentru milioane de români, nemulțumiți de clasa politică. În schimb, încoronat la vârsta de 74 de ani, proaspătul monarh britanic își trăiește… tinerețea regală când alții ies la pensie, așa cum probabil că ar fi năzuit și Domnia Sa, mai ales după ce a descoperit paradisul din Transilvania.

Diferența dintre Regele Charles al III-lea și Regele Mihai I este că primul a plecat într-o „haiducie” liniștitoare și revelantă, în timp ce pribegia celui de-al doilea a fost revelatoare exclusiv prin prisma unei misiuni istorice pe care, însă, și-a îndeplinit-o cu prisosință. A oferit dovada omeniei și a demnității sale, din care, până la urmă s-au înfruntat inclusiv contestatarii săi, în frunte cu Ion Iliescu, cel care, așa cum spuneam, într-un final, i-a oferit respectul pe care Regele îl merita.

După „Prințesa inimilor”, Marea Britanie îl așteaptă pe „Regele Rațiunii”

Noul Suveran britanic este, de asemenea, prins în menghina timpurilor sale. A fi urmașul direct al Elisabetei a II-a reprezintă, pentru el, ceea ce a însemnat pentru Mihai I să fie mereu privit drept nepotul lui Ferdinand Întregitorul. Regele Mihai a izbutit să unească steagurile. Rămâne de văzut dacă și urmașul lui Vlad Țepeș, strămutat la Buckingham Palace, va avea sângele forțos.

Pentru regalitatea britanică, Referendumul din Scoția a fost o joacă de copiii, și tocmai din acest motiv a și fost organizat. Încercările cu adevărat grele abia acum prind contur și nu trebuie omis, cu atât mai mult, războiul pe care democrațiile îl poartă cu dictatura anacronică de la Moscova. În asemenea momente se face simțită omogenitatea unei Lumi, iar garanția pe care trebuie să o ofere „unsul lui Dumnezeu” este în același timp o onoare, dar și un dulce blestem al renunțării la sinele profan.

Pentru a rămâne în istorie, cetățeanul Charles de Windsor din Viscri este condamnat ca, din vlăstarul Elisabetei a II-a, să devină Regele Charles al III-lea, cel care să mențină aceeași unitate, prin omenie. Încoronarea sa este o sărbătoare (aproape) planetară, nu doar grație avalanșei mediatice. Majestatea Poporului care își pleacă fruntea în fața celui Înscăunat trebuie înobilată de demnitatea celui onorat de mulțimi. Dacă Diana a fost numită „Prințesa inimilor”, Charles este somat să devină „Regele rațiunii”.

Momentul istoric pe care îl trăim la 6 mai ține mai puțin de festivismul pe care îl presupune o ceremonie ce are ca miez onorul adus unui cap încoronat. O asemenea zi vorbește, prin actorii săi, dar și prin martorii mediatici de pe tot mapamondul, despre asumarea și desăvârșirea Legământului cu Țara.