Noua generație de tehnicieni confundă autonomia profesională cu dreptul de analiză al angajatorului. „Mie, unde sunt tras la răspundere, nu-mi place să rămân”. Cuvintele îi aparțin lui Mirel Rădoi și au fost rostite la conferința de presă care a marcat revenirea lui la FCSB. Explicația era pentru plecarea ”neexplicată” de la Craiova.
O explicație care ar trebui însă să deschidă o dezbatere mult mai largă despre rolul și responsabilitatea antrenorului în fotbalul de azi. Pentru că, spusă direct, fraza aceasta ridică o problemă serioasă. Un antrenor, angajat al unui club, declară că nu-i place să fie tras la răspundere.
Cu alte cuvinte, omul care conduce activitatea sportivă (din păcate, la noi nu a prins încă idea că acela trebuie să fie directorul sportiv, nu antrenorul și nici patronul), cel care decide strategia, alcătuiește echipa, validează transferuri și stabilește direcția jocului nu vrea să dea socoteală pentru rezultatele muncii sale.
În orice alt domeniu, lucrurile ar suna absurd. Antrenorul este, în multe privințe, echivalentul unui CEO. I se încredințează un buget, un colectiv și un obiectiv. La echipele importante din România vorbim despre bugete de 10–15 de milioane de euro anual pentru activitatea curentă. La acestea se adaugă milioane de euro investite în transferuri, de multe ori la sugestia sau cu acordul antrenorului. Iar salariul tehnicianului ajunge frecvent la 20.000 de euro pe lună sau chiar mai mult. Vorbim de suma netă.
În acest context, ideea că nu îți place să fii tras la răspundere devine cel puțin stranie. Problema reală este însă alta și apare tot mai des la antrenorii din noua generație. Ei confundă două lucruri complet diferite: imixtiunea patronului în decizia tehnică și analiza periodică a performanței.
Prima este, într-adevăr, nocivă. Un patron care dictează schimbările, formula de start sau strategia de joc distruge autoritatea antrenorului și destabilizează echipa. Este o practică pe care fotbalul modern o respinge aproape unanim. Dar analiza rezultatelor, evaluarea obiectivelor și discuția despre parametrii atinși nu sunt imixtiuni. Sunt pur și simplu elemente normale ale oricărei relații profesionale.
Sir Alex Ferguson spunea foarte clar: „Responsabilitatea este prețul succesului”. Iar Bill Parcells, unul dintre marii antrenori din fotbalul american, avea o formulă și mai directă: „Dacă ei câștigă, jucătorii sunt eroii. Dacă pierd, eu sunt vinovatul”. Aceasta este logica firească a conducerii unei echipe.
Orice manager, în orice companie, răspunde pentru rezultatele sale. Există ședințe de analiză, există indicatori de performanță, există întrebări incomode. Acestea nu sunt forme de presiune abuzivă, ci mecanisme de înțelegere și de responsabilizare. Iar Warren Buffett a rezumat perfect acest principiu într-o frază celebră: „Responsabilitatea nu poate fi delegată”.
De aceea, când un antrenor spune că nu-i place să fie tras la răspundere, mesajul devine periculos. Pentru că sugerează o formă de autonomie fără responsabilitate. Iar în fotbalul profesionist acest lucru nu există. Dacă accepți un astfel de principiu, concluzia este simplă: nu ți-ai angajat un antrenor. Tocmai ți-ai angajat un patron.
Fotbalul modern a evoluat enorm în privința pregătirii tactice, a metodologiei de antrenament și a analizei datelor. Dar un principiu a rămas neschimbat: puterea vine întotdeauna împreună cu responsabilitatea. Cine nu acceptă această regulă ar trebui, poate, să evite funcțiile în care deciziile lui influențează milioane de euro și destinul unui club.