Editorial blaugrana Cornel Dinu. Când conduc și decid executanții, chiar Messianici, eșecul își arată colții. Chiar și când e vorba de el, Lionel. Lionel Messi

Cornel Dinu   
în Editoriale
14/09/2020, 17:22
Editorial blaugrana Cornel Dinu. Când conduc și decid executanții, chiar Messianici, eșecul își arată colții. Chiar și când e vorba de el, Lionel. Lionel Messi
Editorial blaugrana Cornel Dinu. Când conduc și decid executanții, chiar Messianici, eșecul își arată colții. Chiar și când e vorba de el, Lionel. Lionel Messi

Cu siguranță, în afara break-urilor impuse de virusul cocktail „Corona-carcalac-carcalete”, șocul ultimei părți a sezonului fotbalistic încheiat chinuit de boli și boale deopotrivă a fost telenovela cu „final feliz” dintre „grande senhora Barcelona e pequeno cavalheiro Lionel”. EL LIONEL. Lionel Messi.

Care, zice-se cu argumente, ar fi impus (măcar) ultimii doi antrenori anteriori lui Ronald Koeman, dovediți de evenimente doar martori, Ernesto Vlaverde și Quique Setién. El, Lionel. Lionel Messi.

…Și că el, Lionel, face echipa, el hotărăște (cu) cine joacă și (cu) cine nu (se) joacă… Adică el, Lionel, e Alpha și Omega, de la biroul președintelui la WC-ul vestiarului. „El rey” peste tot. Și peste toți. El, Lionel. Lionel Messi.

Editorial blaugrana Cornel Dinu. Când conduc și decid executanții, chiar MESSIanici, eșecul își arată colții. Chiar și când e vorba de el, Lionel. Lionel Messi

Se întâmplă rar așa ceva la cele mai mari case ale fotbalului, cum este „grande” FC Barcelona, când „stăpânul nu-i acasă”. Și la alte cluburi din spațiul orientalo-latin…

Imposibil, tot cu argumente, deasupra paralelei de 45 de grade, unde trăirile sunt mult mai echilibrate. Fără tulburările și oscilațiile subiectiv-comportamentale de pe meleagurile unde diferențele de temperatură de la iarnă la vară sunt și de 40 de grade Celsius.

Intervine, firesc, și tradiția. Nu întâmplător, imediat după înființarea cluburilor britanice, în vestiarele a cestora a apărut scris, și stă de peste 100 de ani!, ca o lege salică: „Nimeni nu este mai puternic decât echipa!”.

Și n-au fost nici Martin Edwards, nici Bobby Charlton la titrata Manchester United, nici Jimmy Greaves, cel mai bun marcator din prima divizie engleză și al treilea cel mai bun marcator internațional al Angliei, la Tottenham Hotspur și nici Bobby Moore la West Ham United…

Se pare că ar fi încercat ceva, ceva David Beckham în timpul „erei Ferguson” și imediat a primit de la acesta o gheată în cap la pauza unui meci… Normal, s-a așezat o tăcere de catedrală în vestiar și nimeni n-a mai ridicat vreodată nici măcar o unghiuță de zgâriat vorbe și atitudini conducătoare. Și asta nu numai în patria „football-ului”, bătrâna „England, England!”.

Editorial blaugrana Cornel Dinu. Liderii se nasc, nu se fac

În istoria marilor echipe au fost mereu jucători providențiali, dar nu neapărat lideri decidenți pe teren soarta echipei. Supuși adevărului genetic că liderii se nasc, nu se fac.

De aproape 100 de ani aceștia au fost Puskas, Di Stéfano, Pelé, Eusébio, Uwe Seeler, Beckenbauer, Cruyff, Maradona, Socrates, Platini, Rossi, Bettega, Colovatti, Baressi… și mai apoi Beckham, Messi, cei doi Ronaldo… și încă alții, foarte mulți…

Dar nu aceștia aveau și cuvântul hotărâtor în echipele respective, ca șefi ai vestiarului și comandanți pe teren. Indiferent dacă aveau sau nu banderola de căpitan pe braț.

La unguri, în ’54, vocile ascultate erau Czibor și portarul Grosics. În ’58, la brazilieni Nilton Santos, în ’70 Carlos Alberto. Mai la sud, Valdano, în vremurile sclipirilor lui Maradona. Sau Alan Ball, când Bobby Moore era căpitan în distribuția lui Sir Alf Ramsey. Chiar Gerd Müller sau Overath când căpitan era mai mult tăcutul „Kaizer” Beckenbauer.

La fel Santamaria când „ara” terenul în lung și lat Di Stéfano. Sau Germano în alinierile portugheze în care mozambicanul Eusébio lăsa impresia că că poate marca când vrea. Ca și Maradona… sau Messi și Cristiano Ronaldo în zilele nostre.

Editorial blaugrana Cornel Dinu. Nu se propovăduiește, aproape biblic, că de la cap se strică peștele? Fenomen și realitate valabilă acum și în fotbalul nostru

Dar acum, în decăderea majorității instituțiilor statului, când acesta nu-și mai dovedește autoritatea prin reguli și legi care să potolească instinctele firesc iraționale din om, molima aceasta diriguitoare poate fi regăsită și în unele mari societăți fotbalistice.

Jinduind și în acest domeniu la autoritatea competentă exercitată până în urmă cu ceva ani de cei care le conduceau. Nu se propovăduiește, aproape biblic, că de la cap se strică peștele? Fenomen și realitate valabilă acum și în fotbalul nostru.

Păi credeți dumneavoastră că înainte… aproximați acest „înainte” de la cel puțin trei decenii în sus… era întrebat vreun jucător, chiar și mângâiat de genialitate, cine ar vrea el să-l antreneze pe el și pe ceilalți coechipieri?

Cruyff de Van Pragg, Santamaria sau Distéfano de Bernabeu? Sau prin Germania, sau prin Italia lui Berlusconi, Agnelli și Moratti? Haida-de!

Editorial blaugrana Cornel Dinu. Unic executant al artei fotbalistice, dar nicidecum hotărâtor al unor destine colective

Chiar și în spațiul estic și carpato-dunărean a fost cam la fel. Puterea e putere, se exercită de sus în jos, de deasupra slujbașilor și cine nu respectă așa ceva se elimină singur.

Nu-i cazul vedetelor cerebrale, educate de mici să se comporte în așa fel încât să scrie istorie, dar să nu o comande după firescul dar ades îndoielnicul lor doar instinct…

Sunt și ei numai oameni, încă nedotați să facă o „selecție electivă”. Ce nu-i la îndemâna oricui. De aceea, zvonurile, sper doar zvonuri, că el, Lionel, Lionel Messi a pus ultimii doi antrenori, a pus ultimii cine știe câți coechipieri pe teren, a pus ordine și disciplină, „compañeros”, la „MÉS QUE UN CLUB” cum e FC Barcelona surprinde și poate fi dureros de adevărat. Mai ales dacă luăm în calcul mediocritatea ultimilor președinți ai societății „blaugrana”…

Sigur, cu mingea la picior, felul în care trece de adversari și marchează parcă din orice embrion de ocazie, îi caracterizează genialitatea de FOTBALIST.

Dar micul copil din Rosario, orașul lui Che Guevara, cu ceva defecte genetice descurajante pentru majoritatea, curat și pasionat până la sacrificiul injecțiilor zilnice de creștere, pe care și le făcea singur!, la începuturile fotbalistice ale venirii la Barcelona, a fost, este și va rămâne un teribil, chiar unic executant al artei fotbalistice.

Ca hotărâtor al unor destine colective, însă, mă-ndoiesc. Și nu numai eu…

Închide ×