Nu întâmplător britanicii au inventat fotbalul. Apoi, se zice, rugbyul și tenisul. Să lăsăm tenisul, deocamdată, să se pregătească de Wimbledon, marea sărbătoare din Sudul Londrei, cel mai vechi și mai prestigios turneu din cele 4 de Grand Slam (cum ar fi, Simona? …știi ce spun…)
Tenisul n-are încrâncenarea ciocnirilor ș mentalitatea de a te duce peste adversar pentru a-l doborî, la propriu, ca în rugby și football (ce frumos se spunea, în vremea copilăriei mele, „futbol”…). Mai are și fileu despărțitor la mijlocul înfruntării umane și mingea trimisă în această „plasă” înseamnă „gol” pentru… adversar!
Sunt, și voi rămâne cât timp voi mai fi, suporter admirator al darului din ceruri care este, pentru mine, fotbalul englez. Oprindu-mi aseară chiar și drăgălășeniilor prietenilor mei blănoși de-acasă, pentru a reconstata, pe un Wembley trist cu spectatorii răriți de nenorocitul coronavirus SARS-CoV-2, arderea de a te duce cât mai repede peste adversar – esența care a creat acest joc – din acest ultim Anglia – Scoția, de la EURO 2020. Altfel, primul „match” internațional din istorie.
M-a fericit Providența ca în profesia de fotbalist ce mi-a fost hărăzită să simt încă de la începuturile mele la echipa națională, în 6 noiembrie 1968, 0-0 la București cu Anglia, campioană mondială atunci, această „furie” a veritabilelor echipe-hoarde ce se vor cuceritoare în teren din spiritul ancestral al strămoșilor normanzi și anglo-saxoni, cuceritori prin definiție.
Spirit ce i-a impus de secole în stăpânitori ai multor meleaguri de pe Pământ. Prin tact, abilitate, voința de a se impune cât mai realist și direct pe orice tărâm și în orice acțiune. Ca și în fotbal.
Gândiți-vă că acum aproape o sută de ani, în 1937, pe „Hampden Park”, la Glasgow, la un „match” au asistat aproape 150.000 de oameni! Pasiunea, până în zilele noastre, justificându-se și jucându-se cam în toate ligile lor cu tribunele pline.
…Având explicația că fondul strategiei lor tactice pleacă de la „kick and run” ca să ajungă cât mai repede în careul advers. Acolo este adevăratul spectacol ce taie răsuflarea.
Cu cât mai simplu treci de adversar în teren și ajungi cât mai repede în careul „lor”, cu atât ai cele mai mari șanse să învingi. S-a mai schimbat această gândire particulară în ultimele decenii și la ei, dar esența dăinuie…
Îndeosebi în momentul în care, tentați de o alt fel de atracție a jocului, venită din latina Americă de Sud și chiar Europa continentală, au adus în Insulă jucători și antrenori străini.
Sigur, au încercat un import de un alt fel de frumusețe, pierzându-și prin transformările lumii o parte a tradițiilor total conservatoare. Au, acum, se pare, la scară existențială, o revenire la ce au fost și la ce vor să se întoarcă, Brexitul.
Dau semne că s-au reorientat măcar ca atenție la trei citate sugestive ale încăpățânatului „Buldog englez” Winston Churchill. Sau, dacă preferați, „The Old Lion”. „Bătrânul Leu”.
„Succesul nu e definitiv, eșecul nu e fatal. Important este curajul de a continua. Numai așa eșecul construiește succesul”
„Când vulturii tac, papagalii încep să vorbească”
Ce premoniție! Așa este, din ce în ce mai mult, în zilele noastre… dar încă nu peste tot! Deci ar mai fi șanse de respect a moralei creștine.
Și ultimul citat, remarcat și din acest ultim turnir Anglia – Scoția, chiar 0-0 (după care Gareth Southgate a fost atacat dur a devenit… inamicul numărul 1 în Anglia!), care ar explica în totalitate deschiderea dinamic-agresivă, fără înșelătorii de execuții într-un angajament fantastic supus fair-play-ului în care au evoluat ambele tabere.
„Nu există decât o singură replică la înfrângere: victoria!”
Aș putea să apelez și la alte pilde istorice ale forței britanice. Începând de la „Zidul roman” (sau „Valul roman”) al Împăratului Hadrian – pre numele său complet Publius Aelius Traianus Hadrianus în „buletin”.
Precedat de „Claudius Zeul”, după titlul romanului marelui istoric englez Robert Graves, în domnia căruia a început cucerirea Britanniei, cea mai vestică provincie a Imperiului Roman. Până la „Limesul lui Hadrianus” (în originalul latinesc „Limes romanus”), marginea Imperiului, frontiera fortificată „Valul lui Hadrianus”, cam pe demarcația Scoției de azi.
Sau la faptul istoric real că la ei, la englezi, ordinea s-a pus pe câmpul de luptă, în Turnul Londrei sau pe eșafod, mai mult cu securea decât cu paloșul sau otrava, „argumentele” timpului în Europa continentală. Vreți să bat un apropo la necruțătorul Cromwell? Nu! V-aș duce spre vindecare… Derizoriu… Sunt altă lume… nu numai pentru noi și nu numai în fotbal.
Am asistat, ca o mare pedeapsă, la unele comentarii ale unor așa-ziși „esperți” de la noi… M-am înfricoșat, deși, recunosc, unii ar avea scuza că n-au simțit ca mine de atâtea ori furia din joc a britanicilor, și am butonat imediat telecomanda.
S-a amintit, totuși, că valoarea lotului Angliei la acest EURO 2020… discutabilă, desigur, căci, repet, sunt altă lume… Deci valoarea lotului Angliei este cam 1,2 miliarde de euro. A Scoției mai contează? Că-i un fel de Maramureș cu Bihor, de cinci milioane de suflete. Istoric și constant răzvrătite.
Dacă la englezi doar Trippier (Atletico Madrid), Bellingham și Sancho (ambii la Borussia Dortmund) evoluează la echipe din Europa continentală, la scoțieni niciunul n-a trecut „dincolo” de Canalul Mânecii. La ei „Academiile” produc să ridice, în primul rând, „casa”… Homeland… Highland…
Da, blamați-mă! Pe mine ciocnirea britanică de la EURO 2020 m-a captivat. Chiar și fără împlinirea supremă, golul. Joc direct, sărituri în careuri parcă spre ceruri, acțiuni directe spre porți, simple și „pe repede înainte”, determinare, dăruire, altruism… Încântare! FOOTBALL!