Editoriale

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Eminența cenușie din umbra lui Dej și Ceaușescu, intelectualul Maurer. Și umbrele în „șalopete” negre care au curățat „mineral” Piața Universității

19.06.2020 | 15:49
Editorial comemorativ Cornel Dinu Eminenta cenusie din umbra lui Dej si Ceausescu intelectualul Maurer Si umbrele in salopete negre care au curatat mineral Piata Universitatii
Editorial comemorativ Cornel Dinu. Eminența cenușie din umbra lui Dej și Ceaușescu, intelectualul Maurer. Și umbrele din Piața Universității. Sursa foto: historia.ro
ADVERTISEMENT

Când simți că se apropie întunericul, chiar dacă arătarea aceea cu coasă te-a amânat de câteva ori, dar mai ales când realizezi că energia ce ți s-a dat din spațiu pare pe sfârșite, îți vine prea des în minte reflecția genială a lui Alexandru Vlahuță: „Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei”.

Mai ales atunci când fluxul informațional al unor seri în care butonezi televiziile îți provoacă judecata să te apropii, măcar puțin, de versiuni ale realității prezentate subiectiv, e firesc, ce nu sunt, totuși, departe de adevăr.

ADVERTISEMENT

Ești nevoit să auzi „creșteri și mai ales descreșteri” ale ființelor ce au însemnat istorii greu de contestat, că n-au adus și puțin bine aducător de speranțe, ci prea mult rău devastator reconfirmând nenorocul țării de aproape opt decenii.

Editorial comemorativ Cornel Dinu. De la lume adunate și încă neelucidate. Marian Munteanu nu acuză umbrele în „șalopete” negre care au curățat „mineral” Piața Universității cu Ceaușescu în cuget și simțiri

Purtând această încercare de cronică de infime fracțiuni de secundă din timpul cosmic, posibilul titlu, reconfirmat ades la noi… „De la lume adunate”… Și încă, firesc, destule neelucidate, simt obligația să precizez…

ADVERTISEMENT

Astfel, luni noapte mi-a făcut plăcere să-l ascult trecut prin caudinele vremurilor pe vizionarul atunci și mult mai realistul, chiar precautul acum, intelectual incontestabil Marian Munteanu.

Care, trecut și el în acele ore de final, de coșmar final ale fenomenului Piața Universității din iunie 1990, pe lângă securea sfârșitului, a etalat noblețea de a nu acuza sau condamna pe nimeni, la fel ca seceratul în pușcăriile cominterniste comandate la Yalta, Mircea Vulcănescu. Și încă alți atâția martiri…

ADVERTISEMENT

Mai mult decât atât, în momentele în care te așteptai să-i citești pe chip rictusul încă suferinței pentru ce a îndurat, un zâmbet larg te făcea să-i înțelegi murmurul din suflet „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”.

Dar și ce au făcut… și au știut ce fac!… guvernanții de atunci, într-un moment în care la Malta s-a stabilit să rămânem sub ruși, iar câțiva, puțini, dar importanți!, au încercat să ne scoată din verdictul înțelegerii nefaste dintre Bush tatăl și Gorbaciovul mângâiat cerebral de când era comsomolist să pună capăt sovietelor.

ADVERTISEMENT

Că și în cazul spionilor, de cele mai multe ori, moștenirea se trece și de la bunic la nepot! Soldați inteligenți, șefi de promoție din Războiul Mondial al „umbrelor”. Știu ce spun, am și au și alți buni români cu har intuitiv nenumărate pilde în această privință. Depășind cu mult imaginația lui Alexandre Dumas… „După douăzeci de ani”…

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Malta ’89, o altfel de Yalta ’45. Care a dus la lovitura de stat din decembrie ’89, bazată și pe veritabila revoluție populară izbucnită/programată/organizată/regizată simultan

Când s-a referit la „nenorocul neamului” nostru, bon viveur-ul Emil Cioran, paradoxal definit cinic iremediabil, a avut în minte și că Malta ’89 a fost o altfel de Yalta ’45. Simplificând, după Yalta am fost dați Uniunii Sovietice învingătoare și cu acordul „leului” cam adormit și amețit Winston Churchill.

Consecințele au fost devastatoare. Sub pretextul luptei de clasă socialiste (chipurile!), lumea destul de normală de la noi, așezată de Hohenzollerni și de intelectualii rasați, patrioți și cu doctorate reale obținute în Occident după multă carte emancipată interbelic, a fost decimată.

După Malta, început de decembrie ’89, cu acordul Europei Vestice, reprezentată de Helmuth Kohl ca accept și nu doar ca prezență fizică precum Churchill la Yalta, care era asfixiată economic și căuta noi piețe de desfacere, am fost lăsați de aceleași mari puteri de la Yalta în sfera de influență sovietică.

S-a ridicat „Cortina de fier”, dar, la începutul anilor ’90, după ce cu mâinile noastre ne-am împușcat iarăși conducătorul, la fel ca în ’46, la comandă din stepe, un timp, așa-zisa „lumină” a venit iarăși de la Răsărit. Doar o coincidență cu expresia masonică sadoveniană…

S-au făcut multe speculații, se fac și se vor mai face pe această temă. Lovitura de stat declanșată în decembrie ’89 s-a bazat și pe veritabila revoluție populară izbucnită/programată/organizată/regizată simultan. Iar în sensul cugetării și atitudinilor, revoluția a fost doar în mințile oamenilor.

Dar tot acel seism social a fost împotriva măsurilor inumane impuse de Ceaușescu și regimul său dictatorial în ultimii ani. Știu multe, ades chiar periculos de multe! Ce se putea spune cert deocamdată, am scris în „Jucând cu destinul”, în capitolul final al cărții. Revoluție sau lovitură de stat? …Cu public!

Afirm cu toată răspunderea, întărită în atâtea discuții cu făcători de istorie dinainte și de după 1989, că acela care a condus și controlat acțiunea sovietică de a executa, la propriu și la figurat, înțelegerea de la Malta, a participat, într-un fel, și la executarea… Mareșalului Antonescu!

Nu mai este printre noi, iartă-l, Doamne, în mărinimia Ta! Deși nu merită! A stat luni bune de la începutul lui 1989 la New York, la un amic de-al meu. Acolo s-a operat și de apendicită! În noiembrie a aceluiași an a fost puțin și pe la Kremlin…

Despre Ion Iliescu, adversar declarat al cultului personalității care i-a luat mințile lui Ceaușescu, poate e și o coincidență de studii că ar fi fost total omul rușilor. Că era alesul de la Malta, de care și toată nația română s-a bucurat când a apărut la „tembelizor” în 21 decembrie 1989, istoria nu va contesta.

Îmi vin în pix, în continuare, tot felul de amănunte în acest sens, dar opresc scrisul… S-a mai vorbit în această privință câte ceva. Când va veni timpul se va ști. Căci despre adevărul incontestabil filosofii și istoricii susțin că este suma adevărurilor subiective.

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Combinezoanele negre, minerii și victimele colaterale

Este momentul să mă întorc la martirul Marian Munteanu și la mișcarea creștină națională din Piața Universității. El, declarând că erau și mulți „ciudați” ce tulburau mișcarea de a ne ridica din genunchii rugăciunii creștine în picioarele de reîntoarcere la demnitatea națională. Așa s-a vrut…

Nu se putea atunci, nu s-a permis. Și nici, mai ales, acum… Cei care au condus combinezoanele negre au tras și au omorât până la execuția Ceaușeștilor în zi sfântă de Crăciun, mai sunt și azi… și nu sunt străini de imbecilitatea barbară de a aduce minerii să facă ordine în zona liberă de comunism din centrul Bucureștiului…

C-așa-i la revoluții-lovituri de stat… când „lupii-și schimbă părul, dar năravul ba”! Dacă sunt și multe victime nevinovate se întâmplă doar pentru că scopul contează și ar trebui să scuze mijloacele, oricât de dureroase ar fi. Ca la revoluția franceză și bolșevică… parcă de mai ieri…

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Generalii care știau că Piața Universității are rolul de a anula și prin credință revenirea influenței sovietice

Eram în Italia, la campionatul Mondial de fotbal în acele zile negre ca „șalopetele” cu bâte de „curățire” a conștiințelor nealiniate noii puteri de la București. Invitat la emisiunea lui Gianni Minà „Io e il mondiale”, ca demnitar român și conducător al comandoului fotbalistic național, m-a călcat pur și simplu în picioare. Argumentele de adevărată democrație erau la el și neamul lui. Ziarist și publicist remarcabil, care scrisese deja memoriile lui Mao și Fidel Castro. Și, ca orice napoletan cu condei, și pe aceea a lui Mardona…

Puteam să mă apăr și cu destăinuirea că doi mari generali români pe care i-am cunoscut, normal, care au executat lovitura de stat, luptând pentru binele poporului ca „misionari” anglo-americani, știau că Piața Universității are rolul de a anula și prin credință revenirea influenței sovietice. Care câțiva ani după 1990 oricum n-a putut fi evitată. Că așa s-a vrut, cu mai puțin rău totuși, și la Malta după Yalta. Tot un fleac de vreme trecută, 40 și ceva de ani…

Unul dintre generali, continuator al educației militare interbelice, a fost în acea primăvară la Versoix. Unde își trăia exilul Casa Regală a României atunci, acum este un complex imobiliar ridicat de noii proprietari, s-a șters și acolo orice urmă de istorie românească… Revenind, generalul a încercat o mediere pentru a aduce monarhia, mai repede decât generalul Franco în Spania lui dictatorială, pe locul de unde plecase în decembrie 1947. Era mai bine decât ce a fost, chiar dacă realiza că Regele Mihai nu avea capacitatea de a impune autoritatea regală.

Dar trebuie depănat și că unul dintre cei doi generali, pe la mijlocul toamnei din 1989, a fost la Atena, unde consulul nostru cu nume de sinonim al fericirii l-a filmat: când intra în ambasada sovietică, în cea americană și încă într-un loc din Piața Omonia….

Prezentând peste două zile, într-o marți cu ceasuri rele, filmul urmăririi celuilalt general, la București, și-a cam luat-o de la șefi: „De când un maior își permite să filmeze un general al Armatei Române?! Poimâine să te prezinți la noul post, la Los Angeles…”. Nu-i așa  că ajunge? Și câte și mai câte… Patrioți adevărați, au ajuns, bine-nțeles, repede în pușcărie! Pe ei, odihnește-i, Doamne!

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Cum a scăpat Gheorghe Gheorghiu Dej țara de ruși, revenirea la națiunea română costându-l viața…

Revenind în 1990, în Italia, l-am tușat, oarecum, pe Gianni Minà când i-am amintit că în „Contractul social” al lui Jean-Jacques Rousseau, de la 1762, se consfințește că „după revoluții urmează haosul”. Haos era atunci și mai e, din nefericire, și acum în România. Parcă chiar mai mult acum!

Căzut pe gânduri, Gianni Minà, la cafeaua de după emisiune, m-a atins pe mână, spunând, și pentru Sepp Blatter, prezent acolo, în franceză: „Știu, îi aveți pe ruși în coastă, greu o să scăpați de ei… Doar când ați fost rude cu ei prin Regina Maria și Romanovi n-au sărit pe voi”.

Tot astfel, auzindu-l luni noapte pe Marian Munteanu declarând că în acel început de 1990, într-o discuție cu secretarul de stat american James Baker, venit în niciun caz întâmplător la București, să-l întâlnească și pe Ion Iliescu, la întrebarea „Cu rușii ce facem?” a articulat doar aparent dezarmant, diplomatic „În raport cu vecinul de la Est trebuie să avem răbdare…”. Atenție: „să avem”, deci nu noi singuri! …ca mai mereu în prea pedepsitoarea noastră istorie, ci împreună! A fost suficient… Câștig enorm…

La un an și ceva, în toamna lui 1991, profesorul patriot Virgil Măgureanu a plecat la Washington și apoi în Israel. Unde a pregătit vizita făcută de președintele Ion Iliescu. De aici minunea la români a pactului politic al partidelor de la noi, din 1996, de la Snagov și declanșarea intrării României în NATO și Comunitatea Europeană.

Cu tact și inteligență, cei doi care știau ce-i cu rușii mai bine decât mulți, s-au depărtat treptat și au depărtat atât cât trebuia ca să respirăm european, țara de laba „urssului” de la Răsărit. Care poate deveni fiară dacă îl provoci, cum facem inconștient de vreo două decenii, și-și poate da iar gheara cu Vestul. Ca și la Yalta, și la Malta. Iar noi iar sub jug. Ferească Dumnezeu de-al treilea lor crivăț!

Lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, coleg de școală primară cu unchiul meu Corneliu de la Bârlad, cu păcatele lui de… tot cizmar!, dar în mahalaua Podenilor din urbea moldavă, nu la București, ca urmașul Ceaușescu, i-au trebuit vreo 15 ani să-i îndepărteze pe ruși cu armata lor care uitase să mai plece după ce se terminase războiul…

Cherchelindu-l pe Nikita Sergheevici Hrușciov cu „Steininger” local adevărat la o vânătoare de urși prin 1959, la Bistrița. Pe post de paharnic, al lor Bodnarenko, devenit la comandă Bodnăraș al nostru. Dar pe Dej, revenirea la națiunea română l-a costat viața în 1965…

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Ion Gheorghe Maurer a gândit și a pornit cu Nicolae Ceaușescu, la început simplu executant, independența reală și industrializarea obligatorie a țării

De atunci Ion Gheorghe Maurer a gândit și a pornit cu Nicolae Ceaușescu, la început simplu executant (ce bine era să rămână așa…), independența reală și industrializarea obligatorie a țării.

Povestea John (Ion) Columbeanu, tatăl, nu beizadeaua penibilă de fi-su, secretarul Consiliului de Miniștri numai vreo 40 de ani. Prins și de mine până spre anul 2000, la guvern. Ce șarm, ce distincție… „Maurer, ale cărui ședințe cu Consiliul de Miniștri durau 40 de minute, mă chema după ce vorbea vreun ministru… «Dragă, pregătește-l… că la noi, la ce-i cer, trebuie să prezinte în trei minute. Altfel, punem pe altul»”.

Sau adevăratul raport, pe atunci, cu Nicolae Ceaușescu, pentru care a votat decisiv în 1965 ca să devină secretar general al Partidului Comunist după moartea lui Dej, considerându-l patriot: „Maurer l-a găsit într-o noapte de la începutul anilor ’60 pe președintele tribunalului Constanța, eminentul jurist Nicolae Popovici („Magna cum laude”, ca și  Silviu Curticeanu și Ion Traian Ștefănescu, doctori în Dreptul adevărat, pe atunci ca știință, altfel legislația poate fi și voința unor puteri interpretabile, hazardate istoric), în biroul său, cu dosare în față. L-a întrebat despre câteva principii și legi. Într-o săptămână l-a adus la București ca adjunct al ministrului Justiției, Adrian Dumitriu…”.

Acesta, retras, îl trimitea la ședințele Consiliului de Miniștri pe Popovici (mare dinamovist, mi-a fost ca un frate mai mare… altă poveste superbă despre fotbal…). Când se propunea ceva legislativ, Maurer îl întreba direct: „Popovici, cine a propus tâmpenia asta?”. „Tovarășul Ceaușescu”, răspundea Popovici… „Columbene, dă-mi-l la telefon!”. Și urma: „Băi Nicule, vezi-ți de treaba ta! Dacă iei meditații, crezi că știi Drept? Să nu te mai prind că propui așa ceva!”. Și trântea telefonul…

Editorial comemorativ Cornel Dinu. Perechii Ceaușiste i s-a potrivit înțelepciunea credinței: „Când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, îi ia mințile”

Asta până prin 1971, când Ceaușescu, reîntors din Coreea de Nord, și-a lansat cultul paranoic. L-a trimis la pensie pe Maurer, Ceaușescu „știa totul”… Bine, colegul meu de facultate, colonelul Sandu Chiriac, aghiotantul lui Maurer, spunea la câte o agapă ce-i dezlega gura că și accidentul în care putea să moară Maurer la începutul anilor ’70 i-a fost regizat de Ceaușești…

„Falși” cum erau, continuând industrializarea concepută de Maurer, făcând și investiții prin împrumuturi de la FMI fără rost, care la plată, după 1980, până atunci trăindu-se bine în țară, au oropsit neamul, l-au invitat după ceva timp pe bătrânul jurist care l-a apărat pe Dej în fața justiției înainte de 1940, „doctor de leproși” cum spunea Petre Pandrea confraților întru avocatură, la o vânătoare. „Măi Nicule, cum să vin? Eu pușc… nu omor ca tine!”, i-a răspuns Maurer.

După 1980, când au început măsuri schingiuitoare pentru români, efectul binefăcător decizional al lui Ion Gheorghe Maurer se cam terminase. Și perechii Ceaușiste i s-a potrivit înțelepciunea credinței: „Când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, îi ia mințile”. El, până atunci, avusese ceva minte, ea deloc.

Istoria nefiind cea care se scrie, ci aceea care a fost trăită, s-a pronunțat și în cazul lor. Cine omoară cu glonțul, cum a făcut Ceaușescu (și) la colectivizare, de glonț moare… Am mai spus așa ceva. Repet ca măcar să nu se uite… Iar adevărurile scrise și calificativele date acum mi le asum, oricât de mult m-ar face să sufăr. Ca orice adevăr rostit cu simțire națională…

ADVERTISEMENT