Echipele din Superliga noastră s-au pregătit, după o vacanță inuman de scurtă, care cum și pe unde au putut. Dacă în Spania a fost doar CFR Cluj, Antalya a devenit pământ românesc în „imperiul” turcesc, invadată de nu mai puțin de 10 „trupe” de la noi: FCSB, Rapid, Universitatea Craiova, Petrolul, Hermannstadt, U Cluj, UTA, Chindia, FC Voluntari și FC Botoșani. S-au întors toate acasă și definitivează „la bază” pregătirea pentru reluarea campionatului, în week-endul ce urmează.
Se leagă oarecum versurile lui Vasile Alecsandri cu ce fac echipele din Superliga noastră: „S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii…”. Chiar dacă n-a venit „sfârșitul iernei” și, desigur, câmpia nu „scoate aburi” deocamdată.
De câteva decenii s-au schimbat și programele de antrenament în hai să-i zicem intra-sezon. Că acum mai avem ceva de jucat din retur și, bine-nțeles, marea găselniță împrumutată din mari țări, cât Muntenia, play-off-ul și play-out-ul.
Cum a fost se știe. Se-ncepeau pregătirile cam de Bobotează. Câteva echipe mai importante, după alergările de pe zăpada munților autohtoni, mai prindeau, până în prima decadă a lui martie, când începea returul, ceva turnee în țările calde.
Dinamo cel mai mult, pentru că avea rezultate și firmă atunci, susținută financiar de Ministerul de Interne, traversa Oceanul Atlantic în America de Sud, ajutată de un celebrul impresar brazilian, Zacour, care trăia la Paris.
Acum e altceva. Nu se mai stă și trei luni fără meciuri oficiale, ca pe vremea mea. Pauza dintre părțile campionatului este mult mai scurtă. Și se reia competiția la sfârșit de ianuarie de câțiva ani. Desigur, și conținutul psiho-fiziologic al antrenamentelor este mult diferit de trecut.
Și cam de două decenii și ceva, majoritatea echipelor noastre fac pregătirile de iarnă în sudul Turciei sau în Cipru. America de Sud a rămas doar vis…
Vreau să mai reamintesc aici o inițiativă lansată și, bine-nțeles, nerealizată, dar în privința pregătirii de vară dintre campionate. I-a aparținut lui Emanoil Savin, primarul din Bușteni trei mandate, între 2004 și 2016. Fost portar la echipa orașului, Caraimanul Bușteni, pe vremea pișicherului antrenor Cornel Toacă, odinească-l Domnul. Soțul primăresei de atunci…
Era justificată propunerea lui Savin și se schimbau multe dacă se materializa. Să se construiască între Sinaia și Bușteni… și erau destule locuri virane, de exemplu pe platoul de la Poiana Țapului… să se construiască, deci, complexuri cu terenuri de fotbal, unde să se antreneze vara, clima fiind ideală, și echipele noastre, dar și formații din țările caniculare din Asia, de exemplu.
S-a spus, s-a propus, s-a apreciat, s-a discutat și s-a făcut nimic. Iar vara, principalele noastre echipe, supuse unor organizatori străini lacomi, se pregătesc, umflându-și nefast cheltuielile, prin Austria, Slovenia, Turcia, în locuri și în condiții care ar putea fi, și chiar sunt!, și la noi.
Mă rog, peșcheșul contează. Și șpaga… Care, în paranteză spus, este, culmea, de etimologie… slavă! Mai precis, rusească! Venind de la „acoperirea cu metal a mânerului sabiei” pe vremea când nobilii se provocau la duel din cauza unei priviri nelalocul ei, înaintea inventării pistolului.
…Care i-a fost fatal celui mai mare poet rus, considerat fondatorul literaturii ruse moderne, Aleksandr Pușkin. Rănit fatal de glonț în stomac (a murit după două zile de chinuri groaznice, la numai 38 de ani…) în duelul din ianuarie 1837 cu ofițerul francez Georges d’Anthès din garda țarului Nicolae I din cauza aventurii pe care acesta se presupunea a o avea cu soția lui Pușkin…
Să lăsăm, însă, istoria și istoricul pregătirilor echipelor noastre și să dezbatem subiectul cel mai vehiculat în acest aproape început de primăvară nefiresc de timpurie. Acela al calificării antrenorilor. Că și de aceea am ajuns în „divizia” a patra a fotbalului european…
Am mai povestit, dar amintesc… În 2003, împreună cu amicul Michel Sablon, director tehnic al UEFA, director tehnic al Federației Belgiene de Fotbal, considerat arhitectul creșterii fotbalului belgian spre vârful piramidei mondiale, am obținut dreptul de a face cursuri pentru a avea și antrenorii români Licența PRO. Care le dădea dreptul să antreneze pretutindeni, la cel mai înalt nivel.
La acel prim curs, după 60 de ore teoretice și 40 practice, antrenamente, probe fizice ș.a.m.d, greu am obținut acest drept. Primii „licențiați” au fost peste 20 de foști mari jucători, majoritatea recunoscuți ca făcând parte din „Generația de Aur”.
Totul a durat un an. Greu s-a luptat președintele FRF Mircea Sandu să-l impună director al Școlii Federale de Antrenori pe mai mult scribul cu penibile greșeli gramaticale, așa-zisul „profesor” Mircea Rădulescu. Explicabil: îl avusese antrenor la Sportul Studențesc, în boemia permisivă a echipei din Regie.
După acel an desfășurat corect, beneficiind de cursuri predate de mari profesori și antrenori români și străini, a început căderea spre instruire arareori competitivă. Se spune că înscrierea costa 5.000 de euro și absolvirea… tot atât! Dacă știai buzunarele în care trebuiau să ajungă…
Apoi, odată cu venirea burl(e)anului cu amatorii săi de fotbal la conducerea FRF, competența instruirii s-a deteriorat strigător la cer. S -a scos „cuiul” examenului de admitere, ce pretindea minim bacalaureatul și o limbă străină bine stăpânită, nu bâlbâită.
Apoi, dintre cursuri au dispărut teoria antrenamentului sportiv, fiziologia efortului și sociologia fotbalului. Mult mai rău decât felul în care se zice că s-ar absolvi SNSPA și imediat după aia „doctoratele” de rigoare fără nicio rigoare.
Mai mul decât atât, s-au mai introdus trei cursuri: C pentru instructori, B și A pentru a putea obține Licența PRO. Unde poți ajunge să participi cam după minim trei ani… Vorba veche a lui Virgil Economu este și în această practică definitorie: „Ca la noi la nimenea!”.
Astfel se ajunge ca foști jucători buni, dovedindu-se cât de cât că pot fi și antrenori eficienți, să-și procure Licența PRO în Moldova, de exemplu, unde le este mult mai la-ndemână.
Iar șeful Școlii Federale de Antrenori, Lucian Burchel, absolvent pe bune al ANEF-ului fost IEFS, dar și al cursurilor de la cele mai renuminte școli de antrenori, precum Coverciano sau Clairefontaine, evident posesor de Licență PRO, deci potențial specialist eficient, să aibă ca „lectori” angajați ai FRF care n-au bătut nici măcar un out în meciuri oficiale.
Ar mai fi multe anomalii de spus despre aceste cursuri și examene „fabricate” ale antrenorilor noștri, dar îmi face rău pur și simplu prezentarea atâtor incompetențe.
Deci, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere… Nu spuneau aiurea antrenorii tinereții mele „Cum te antrenezi, așa joci!”. Și din această cauză am ajuns în prăpastia în care au dus fotbalul românesc diriguitorii din ultimii ani. Atât de instruiți și cu mare experiență pe terenul de joc…