Runda de Superliga cu numărul de ghinion 13 a fost cu ghinion pentru Dinamo, 0-2 cu FCSB ex-Steaua. Victoria mai clară decât o arată scorul (goluri Bîrligea ’26 și Musi ’90+3), echipa lui Gigi Becali fiind net superioară „haitei” lui Zeljko Kopic duminică seară, pe „Arena Națională”.
Meciul numit greșit „derby” dintre echipele rivale până la dușmănie de tradiție „postbellum” a dominat etapa. Poate bat cărări deja bătute, dar „derby”, termen împrumutat obsesiv în fotbal, împământenit în fotbal de parcă i-ar aparține, este, conform DEX, „Cursă specială de trap sau de galop (turf) a celor mai buni cai de trei ani, care are loc o dată pe an”. Deci cai, cai de o anumită vârstă, altă Mărie, cu altă pălărie. Punct și de la capăt.
Dacă introducem locurile de acum din clasament ale celor două mari echipe, 6 și 8 înainte de bătălie, 7 și 6 după, „derby” iarăși nu se prea justifică în fața „colegelor” de etapă U Cluj (1) – Oțelul (3) 2-0 și Petrolul (6) – CFR Cluj (4) 0-0 (mai mult șah decât fotbal, fără șut pe poartă al gazdelor!), dar, ca tradiție, nu se poate compara cu nicio înfruntare din fotbalul nostru, chiar dacă au mai fost, și mai sunt, dispute de mari orgolii ale celor două bucureștene cu Universitatea Craiova sau concitadina Rapid.
Sigur că aprinderea la cote incendiare dintre Dinamo și FCSB ex-Steaua provine în mare măsură (și) din pasiunea uriașei mase de suporteri, dusă prea des în anii așa-zisei democrații mioritice gen „Fac ce vreau eu!” la manifestări periculoase. Care pun vreascurile… de fapt uscăturile subiective ale unor susțineri pătimașe să aprindă focul ciocnirilor și savurează ades, diabolic, o supremație efemeră a echipei iubite. Cu patimă care sfidează în scandări și manifestări violente bunul simț și minimul de legalitate. Un fel de joc al copilăriei, exagerat din toate părțile, dus în tradiționalul îndemn „Întărâte-i, drace, că și mie-mi place!”. …Tare deprimant!
Au existat în istoria de început a acestor dispute dintre Dinamo și Steaua… nu sări în salt înainte, cu talpa-n gât, răcane Costel, că așa se numeau până ți-a cântat ție cocoșul din noaptea minții… forțe ale ministerelor de forță de la noi, Internele și Armata, o întâmplare hazlie cel puțin la prima vedere.
Se spune că la începutul anilor ’50, când începuse adversitatea de pe teren și din tribune dintre Dinamo și CCA (viitoarea Steaua, viitoarea FCSB), la „oficială”, printre alți oficiali de partid și de stat, se certau ca două țațe la piață, atrăgând atenția și hazul, Marta Drăghici și Elena Ceaușescu. Adică soțiile celor care păstoreau cele două echipe, generalii Alexandru Drăghici (șeful Securității Statului) și Nicolae Ceaușescu (ministru adjunct la Ministerul Apărării Naționale și Șef al Direcției Superioare Politice a Armatei).
Gâlceava muierilor de partid și de stat l-a făcut pe conducătorul Republicii Populare Române, tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej, personaj interesant ca metamorfozare politică, să intervină necruțător. Și le-a ordonat tovarășilor generali să-și țină mahalagioaicele acasă și să nu mai audă că au fost la vreun meci dintre MAI și MApN în tribună. Suficient de sugestiv, având și continuarea adversității peste ani dintre Tudor Postelnicu și Ilie Ceaușescu.
Revenind la zilele noastre, cred că mai aproape de termenul de „derby”, argumentând adaptabil cu locurile din clasament, a fost partida de la Cluj, dintre revelația U Cluj și meritoria Oțelul Galați.
De o parte Ioan Ovidiu Sabău, expresiv și eficient prin atitudinea sa de veritabil gentleman priceput al fotbalului, de cealaltă temperamentalul Dorinel Munteanu, furios fără mănuși pe toți și toate, eternul nedreptățit de toți și toate, slobod la gură și gesturi, „Neamțul” opusul „Moțului”.
„Haide U!” și „Gaudeamus” s-au revărsat din tribune, minunate încurajări ale galeriei, cât a stat la datorie (ce prostie să protestezi prin absență, cea mai afectată fiind chiar echipa de suflet!), pentru cea mai iubită echipă din Transilvania.
Revelație clară cu Ioan Ovidiu Sabău expresiv și eficient prin atitudinea sa de veritabil gentleman priceput al fotbalului. Cu o singură înfrângere în 13 jocuri, 0-1 la Iași, și opusul temperamental Dorinel Munteanu, pe locul 3 înaintea partidei, adăugând prima sa înfrângere, cu acest 0-2 la Cluj, din acest campionat. Joc plăcut, cu presing al gălățenilor și desprinderea din final a urmașilor „șepcilor roșii” deplin meritată.
După toate acestea scrise ca și când au fost spuse, revin, firesc, la „cestiune” , că tot se pun prin județe „catindații” mai rău decât pe timpul lui Agamiță Dandanache al lui Caragiale. Adică meciul propriu-zis dintre Dinamo și FCSB ex-Steaua. Desfășurat, pe bună dreptate, acolo unde îi este locul mereu, pe „Arena Națională”, pe locul unde se luptau în trecut cu arme de joc și muniție de la „oficială”, atâția ani interesanți, pe fostul „23 August”.
Duminică seară, pe „Arena națională”, suporterii n-au mai protestat, chipurile că le-ar fi îngrădite, legal!, manifestările și stadionul a fost aproape plin. Cu „câini roșii”, dominanți ai atmosferei, setoși de victorie, revanșă pentru că Dinamo n-a mai învins FCSB ex-Steaua de 6 întâlniri față în față în campionat, din 16 februarie 2020. Aproape 5 ani de înfrângeri consecutive. Deja un complex pentru „câini”…
Judecând la prima citire formațiile de start, te pune pe gânduri că Dinamo a avut 8 străini față de doar doi la FCSB ex-Steaua. Având 44% jucători din alte țări din totalul SuperLigii, decăderea calității fotbalului produs în țară este evidentă. În anii de început ai secolului acesta, cam 30% erau străini.
Tare periculos ne-am diluat capacitățile productive și în fotbal, ca de altfel în toate domeniile economice ale țării. Drama este că prea mulți „fotbaliatori” veniți de aiurea sunt tare dubioși ca valoare de joc.
De meci nu sunt multe de spus. Dinamo n-a jucat nimic, FCSB ex-Steaua a fost net superioară fără să forțeze și a prestat jocul ei obișnuit, pe atac, susținută de sfioșenia „cățelușilor” cu dinți de lapte, care nici măcar în minutele finale, când nu mai aveau nimic de pierdut nu au venit să „muște” – cu ce? – la disperare pentru egalare. Ba mai mult, au luat și al doilea gol în al treilea minut al prelungirilor…
Emoționant a fost înainte de primul fluier, cu muzica pătrunzătoare din „Gladiatorul” pe o scenografie impresionantă a Peluzei Cătălin Hîldan și, mai ales, invitația de a „înfia” un prieten patruped, purtat în brațe de jucători. Ca și momentul de reculegere în memoria sacrificatului din micime umană Cătălin Hîldan la 5 octombrie negru 2000…
Prima jumătate de oră a fost o combinație de amenințări pe atac și prudență defensivă. Dinamo a ajuns în minutul 13 într-un „doi contra unu” în careul advers, dar centrarea lui Politic spre Selmani a fost deturnată în brațe de plonjonul lui Târnovanu.
În minutul 26, Golubovic, nejenat de nimeni în careul mic, zboară caraghios spre o centrare a zvârlugii Băluță, o boxează aiurea, deși era foarte simplu de prins, bătăiosul Olaru sare peste blândul Olsen, cap spre Bîrligea, care reia spectaculos dintre doi gură-cască, Sivis și Boateng, semi-foarfecă laterală în colțul lung și deranjează tabela de scor. Se confirma astfel superioritatea pe atac a jucătorilor lui „nea Gigi”, care au compensat și la mijloc, evoluând inspirat într-un 4-1-4-1.
Deși în minutul 37 Selmani croșetează apărătorii centrali adverși la 6 metri de poarta târnovană, dar pierde șutul, în-piedicat de piciorul lui Mihai Popescu, mai aproape de gol a fost Miculescu, care putea marca în minutul 45+3, dar șutul său din colțul careului mic a fost deviat de Golubovic, care și-a mai spălat astfel din păcatele de la gol.
Aceeași dinamică de posesie prin pase de siguranță de ambele părți și după pauză. Se fac cam toate schimbările posibile și oarecum conservatoare, îndeosebi la FCSB ex-Steaua, odată cu trecerea echipei, cam de pe la mijlocul reprizei a doua, la un 4-2-3-1.
Dinamo nu ajunge la amenințări reale din careu și e greu să constatăm vreun șut pe poarta adversă pentru simplul motiv că au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârșire la echipa din șoseaua „Ștefan cel Mare”…. pardon, din… altă parte… undeva pe strada Buzești… în Ștefan cel mare are sediul alt Dinamo, cel al clubului sportiv, din Liga a III-a… unde mai este încă un Dinamo… ambiții deșarte ale unor conducători cărora „le place futbolul”… circ de oportunități ca și la Steaua. Nu FCSB-ex Steaua, CSA Steaua, jucăria MApN-ului cu suporteri care încap într-un microbuz.
Revenind la Dinamo din SuperLigă, primul șut pe poartă a venit în minutul 6 al prelungirilor, o încercare de cross a lui Abdallah, lesne de prins pentru Târnovanu. Era deja 2-0 pentru „becalioți” de trei minute, contraatac la care au adus în careul dinamovist vreo 5-6 jucători, de parcă ei trebuiau să egaleze, centrare „nemuritorul” Crețu și Musi, iarăși cu marcaj strâns, de tip gură cască, al lui Costin, pivotează și trage cortina peste un spectacol fără spectacol, cu o câștigătoare clară.
Îmi permit să spun că Dinamo a pierdut pe mâna antrenorului Zeljko Kopic, neinspirat (cum să-i scoți de pe teren, indiferent cine a intrat în locul lor, în același minut 75 și pe Politic, și pe Cîrjan, singurii capabili de o execuție de excepție care putea duce la gol?!), incapabil să reacționeze, să-și asmută „câinii” spre careul advers, cu o tactică „moale”, fricoasă, total inadecvată unei bătălii cu FCSB ex-Steaua.
Ce-a fost a fost, Dinamo a ieșit din locurile de play-off, acolo stau echipele care știu să „muște”, nu să „ciupească”, nu e nimic pierdut pentru „câini”, timp este să revină în primele șase, dar, atenție, timp este și să coboare în clasament spre locurile prea bine știute din ultimii ani.
Sper, și cred!, că Zejko Kopic are capacitatea și jucătorii care să urce pe Dinamo acolo de unde lipsește de prea mulți ani. Păi dacă zice și „nea Gigi” că vrea pe Dinamo în play-off, și el știe fotbal, dovadă că-și antrenează echipa cu succesuri și în SuperLigă, și în Liga Europa, deci trebuie ascultat!