Dacă semifinala EURO 2020 de marți, Italia – Spania, a fost latină, cea de miercuri a fost între două reprezentative saxo-vikinge din nordul Europei. Anglia, în celebrele culori ale Albionului de acum și o sută de ani, iar Danemarca în roșu, culoarea sacrificiului și a steagurilor vikinge ce au ajuns până în insula britanică.
Au stat față în față două trofee. Dacă danezii n-au mai câștigat alt trofeu decât cel european, surprinzător, din 1992, englezii numără greu anii de la singura reușită majoră, coroana mondială cucerită acasă, tot pe „Wembley”, cu un gol uite-l, nu e, validat de VARul ochiometric al unui tușier azero-sovietic în 1966.
Tradiționalismul britanic nu s-a dezmințit. Primul „11” a fost firesc, numai cu jucători din Premier League. Comparativ cu al micii Iutlande și a insulelor sale ce constituie Regatul Danemarcei, care a avut în distribuția de start 6 jucători ce evoluează în inventivul creator „Il Calcio”. Sau la Nice. Sau la Barcelona.
La englezi, firesc, omogenitate în compartimente, gândită de vreo 5 ani de selecționerul Gareth Southgate pe baza exclusiv a cluburilor din Insulă.
Și parcursurile până în semifinale au fost diferite. Danemarca a pornit dramatic, prăbușită de prăbușirea lui Christian Eriksen, a pierdut primele două meciuri, fiind singura în istoria EURO care a ajuns în penultima fază a competiției după două înfrângeri.
Apoi, însă, odată cu renașterea „căpitanului”, și-a ascuțit „săbiile”, a surclasat Rusia la ea acasă și s-a calificat din grupă. În sferturi și optimi a „scufundat” Țara Galilor și Cehia „navigând” în lungul și latul Europei. Efort la care supușii „God save the Queen” n-au fost supuși.
Anglia a avut un parcurs impecabil. Unic în istoria sa la un turneu final, fie EURO sau Mondial: 5 meciuri câștigate fără să primească gol. Nemulțumirea a fost că a marcat de doar 8 ori, de 4 ori numai în corecția aplicată Ucrainei în optimi.
Ca istorie sugestivă între cele două adversare, aș mai aminti că în 1992 au făcut 0-0 în grupa de la Malmo. Iar tare recent, în octombrie 2020, în Liga Națiunilor, Danemarca a învins Anglia cu 1-0 (atât de încercatul, dar norocosul Eriksen din penalty) chiar pe „Wembley”. Ce-i drept, cu Maguire eliminat în minutul 31…
Anglia a fost superioară în prima jumătate a primei reprize, dar nu de durata și clarviziunea Spaniei cu Italia cam în același interval de timp.
Apărarea lui Southagate a stat departe de propriul careu, a împins jocul spre jumătatea daneză nu numai la fazele fixe, cu presing permanent pe adversarul cu mingea.
Gleznele danezilor, repet, din echipe italiene, dar și de la alte cluburi europene, au părut mai mobile, iar Kasper Schmeichel s-a arătat demn de invincibilitatea tatălui său tot între parii porții.
„Roșii” celuilalt Kasper, Hjulmand, selecționerul, au echilibrat disputa cam după minutul 25. Ba chiar au condus cu 1-0 printr-o lovitură liberă transformată superb de Mikkel Damsgaard în minutul 30. La care portarul Jordan Pickford n-a fost numai spectator, ci chiar vinovat. N-a fost singura dată când goal-keeper-ul englez a fost în… ofsaid…
Viteza din benzi a „leilor” britanici a fost superioară defensivilor laterali danezi. Și la centrarea, după pătrunderea pe dreapta, a lui Bukayo Saka, echipierul lui Milan, Simon Kjaer, nu poate evita autogolul, presat corp la corp de cel mai întreprinzător englez, Raheem Sterling. Era minutul 39. S-a intrat la pauză cu 1-1.
Dominată de Anglia prin săgeți și lovituri de lance, atacată din ce în ce mai hotărât, Danemarca a dat semne de oboseală, chiar de epuizare. Și de aici reacții întârziate în execuții, grupări și dezvoltări ale posesiei mingii spre trasee lucrate și însușite. Topoarele cuceritoare hăt demult din Scandinavia au fost din ce în ce mai adormite și scoase din ce în ce mai rar la vedere.
Selecționerul lor, mai mult psiholog decât antrenor, Kasper Hjulmand, a simțit că nu poate accepta lupta directă cu saxonii „Porții de Sud” (Southgate tradus ad literam) și a făcut 3 schimbări la mijloc, intrând pe atac doar Yussuf Poulsen, insuficient.
A mai scos numitul Schmeichel vreo două mingi grele și s-a ajuns la prelungiri. Dorite de danezi, care nu mai aveau pe teren niciun jucător „de acasă”… Cu speranța că vor duce lupta la „păliturile de osândă” decisive…
Numai că, în minutul 102, la o intrare în careu a lui Raheem Sterling, acesta lasă impresia că a fost faultat de Joakim Maehle și arbitrul, olandez din Țările de Jos, dictează 11 m. VAR-ul confirmă impresia de penalty, „The HurriKane” se lansează și Schmeichel parează! …În față și același Harry Kane nu mai greșește și a doua oară… End of game. Next station: THE FINAL!
Deși, în final, vreo 15 minute, danezii, deși rămăseseră în 9 oameni de câmp prin accidentarea lui Mathias Jensen și schimbările fiind epuizate, au căutat golul penalty-urilor în fața unei Anglii ciudat retrase și trîgând, penibil uneori, de rezulta, deși bulevardele din apărarea nordicilor îi invitau, largi, la 3-1.
Reconfirmându-mi că nicăieri ca pe „Wembley” nu se aude mai cutremurător „God save the Queen”. Și din tribunele acum aproape pline, dar și din glasurile jucătorilor Albionului, ca un respect și orice sacrificiu pentru țară și regină.
Deși danezii, regaliști și ei, erau ăia care respirau cam greu și cu acidul lactic căzut în ghete, retragerea șocantă din final a „guarzilor” de la „Poarta de Sud” – repet, cu un om în plus! – poate reconfirma că din ce în ce mai mult și la ei se arde până la ultima picătură de energie în primul rând la… cluburi!
…Poate în sensul că în puburi și în cluburi, de alt fel decât alea dinainte, la haosul programat al unui astfel de marxism ce încearcă să i se impună lumii, nu-i exclus ca de la Edinborough în jos, până la Canalul Mânecii să se fi cântat „God save the Kane!”. Și să se tot cânte până la finala cu „gli azzurri” lui Roberto Mancini. Basta, Anglia! Orice-ar fi, sunt cu frații noștri de gintă latină până la capăt, oricând, oriunde. „Forza, Italia!”.