Editorial plâns Cornel Dinu. Viața nu-i decât un vis de basm amăgitor… Amintiri în lacrimi cu Mircea Stoenescu. Adio, „Basule”, Dumnezeu să te odihnească într-o lume infinit mai bună…

Gânduri sumbre mă macină de ceva vreme. Acum, când „Basul”, așa cum îi spuneau prietenii, Mircea Stoenescu, așa cum îi spuneau ziarele, s-a dus în veșnicie, lacrimile mă îndeamnă și mă susțin să aștern câteva rânduri despre acest PRIETEN și OM drag…

…Nu numai mie… ci tuturor care l-au cunoscut și, mai ales, simțit în lunga sa existență în curtea lui Dinamo. Unde a început ca junior, a adus ani buni glorie echipei, fiind, cu tact, cu răbdare, cu pricepere, un factor de echilibru. În vestiar mai întâi și apoi în postura de conducător în diferite funcții.

Editorial plâns Cornel Dinu. Viața nu-i decât un vis de basm amăgitor… Amintiri în lacrimi cu Mircea Stoenescu. Adio, „Basule”, Dumnezeu să te odihnească într-o lume infinit mai bună…

Cei care cred că o echipă este numai lapte și miere nu înțeleg trăirile uni joc colectiv. Astfel, în vara lui 1966, când am venit la Dinamo, erau cam două grupuri în echipă. Cărora, prin puterea caracterială și profesională, prin abilitatea psihologică a antrenorilor Traian Ionescu și Angelo Niculescu li se anulau fitilele și scânteia prafului de pușcă din vestiar.

De o parte apărătorii, care se sacrificau în tactica „om la om” de atunci, și sclipitorii mijlocași și atacanți ce, firesc, prin harul execuțiilor ieșeau mai des la rampa aplauzelor și poveștilor încântătoare ale tribunei, arhipline de atunci.

Digi24.ro

Clasa de mijloc a dispărut complet: O țară care avea cândva economia cu cea mai rapidă creștere din lume este acum în colaps

Ei bine, Mircea Stoenescu, și el băiat născut în apropierea fostelor răsaduri ale zarzavagiilor care lucrau pământul pe care s-a ridicat ulterior stadionul Dinamo, era, aparent neimpozant, extrem de util, însă, în joc, aducând liniștea, chiar pacea…

Și nu ridicând tonul, de unde cred unii că i se trage porecla „Basul”, ci prin comportamentul său corect, dedicat până la sacrificiu echipei pe teren. Uneori impunea doar prin priviri. La mandibulele scrâșnitoare ale lui Piți Varga sau la fitilele lui Onei Pârcălab… mai ține-l, Doamne, și pe el, că puțini am mai rămas…

Editorial plâns Cornel Dinu. „Basul”, „Marlau”, „Lalu”, „Frumosul Săndel”, „Cârâilă”… Doamne, în ce echipă mi-ai dat norocul să joc!

Față de grupul apărătorilor avea înțelegerea că, evoluând în fața lor, „curăța” totul și le făcea astfel treaba mai ușoară. Avea și un aliat în prietenul lui cel mai bun atunci, fundașul lateral Constantin Ștefan, „Marlau”, plecat și al la cele sfinte în decembrie 2012. Care, fără calități extraordinare, arunca extremele adverse pe pistă prin marcaj și deposedări cu adevărat… „câinești”!

Mai era și celălalt fundaș complex, Dumitru Ivan, „Lalu”, dispărut în iunie 2015, care, exprimându-se la două capete, ținea cu „Basul” și cu „Marlau” balanța stării de spirit în echilibru.

Digisport.ro

Alex Pițurcă, filmat în parc cu o tânără! Cristina Ich a reacționat imediat și a făcut anunțul

Dinamo, jucând pe atunci un „catenaccio al’italiana”, a dominat clar anii ’60, câștigând 4 titluri, vicecampioană de două ori, două Cupe, șapte, opt jucători titulari la echipa națională care se califica la Mondialul din Mexic 1970. O, tempora… vai de epigonii de azi…

Distractivul, dacă pot spune așa, s-a declanșat o dată cu venirea frumosului Sandu Boc de la Petrolul, în 1967. După plecarea în 1968, în Turcia, la Fenerbahce, a marelui fundaș Nelu Nunweiller, „Frumosul Săndel” era, în așezarea de atunci, liberoul, eu eram stoperul la marcaj…

…Iar Mircea Stoenescu juca mijlocaș defensiv. Alături de interii de la mijloc, Vasile Gergely și unicul Radu Nunweiller… poreclit „Cârâilă” chiar de „Basul”, că-și mai trăgea „sonor” respirația la efort, după o operație de tiroidă.

Editorial plâns Cornel Dinu. „Du-te, «Dinoașcă», te acopăr eu… Numai nu mă lăsa prea mult cu Săndel că încearcă iar un «oxford» de trebuie să o luăm iar din loc la recuperare”

Neastâmpărat de mic, ca să nu zic… diliu, cum mă mai „alintau” coechipierii, și scrutând mereu poarta adversă pentru a-mi satisface trăirea de a câștiga mereu echipa, deposedam sau interceptam și plecam la atac cu mingea la picior în terenul advers. Și atunci, ca și acum, jucătorul în plus conta foarte mult în economia jocului de atac. Mai ales un fundaș pe care nu știai cum să-l iei, cine trebuie să-l marcheze.

Simțindu-mi încrâncenarea, sacrificându-se în interesul echipei, Mircică, așa cum îi încercam eu să-l îmbunez, altruist chiar până la moarte pentru Dinamo, îmi spunea doar atât: „Du-te, «Dinoașcă» (așa mă alinta…), te acopăr eu… Numai nu mă lăsa prea mult cu Săndel (Boc) că încearcă iar un «oxford» (lovirea mingii cu exteriorul călcâiului) de trebuie să o luăm iar din loc la recuperare”.

Editorial plâns Cornel Dinu. „Milițianul lui Dobrin”, Nea Tudorică tatăl și halba de bere de la „Ghiocelul”

Și cât suferea „Basul” la înfrângere! Ce-i drept, atunci ni se întâmpla rar… Mai pierdeam prin provincie și, până dimineața, ne strângeam în camera lui și desfăceam firul eșecului în 14 mii de motive, până ne goneau zorile la… somn. Nu udam cu nimic nopțile înfrângerilor, pedeapsă autoimpusă complementară.

De la el am auzit, când m-a antrenat prima dată, că, pentru a deposeda, nu trebuie să te uiți decât la minge și nu la fițele adversarului. De aici și renumele de „Milițianul lui Dobrin”, că în acei ani îl lua „om la om” necruțător pe unicul Gicu Dobrin, anulându-i imaginația de neegalat a driblingului strălucitor.

Frumos era și după antrenamente, pe care le făceam atunci mai mult în „Ștefan cel Mare”. În tribună, la fiecare antrenament, sprijinit în baston, ne privea tatăl său, inegalabilul Nea Tudorică. Care ne ducea după la o halbă de bere la „Ghiocelul” de vis-a-vis de stadion. „Hai, mă, luați una, că ați transpirat pe teren!”, ne îndemna cu indulgență paternă, adevărat părinte, dascăl pentru viață.

Editorial plâns Cornel Dinu. Cu „Basul” Mircea Stoenescu și cu ministrul George Dănescu am pus bazele acelei echipe care a strălucit ca joc la începutul anilor 2000

După 1973, cursurile vieții ne-au despărțit oarecum. Mircea Stoenescu a plecat la echipa din Slatina, pe atunci tot „Dinamo”, avea 30 de ani. A intrat apoi în arbitraj, unde este, cred, singurul despre care nu se spun nici măcar snoave.

În fine, când am revenit la Dinamo, ca președinte, la început de ianuarie 1995, după o „încălzire”, ca poziție, la Progresul, pe care l-am făcut… Național, generalul George Dănescu mi-a ascultat propunerile de oameni prin care voiam să-mi fac echipă tare de conducere.

„Bine, bine, dar cine o să fie omul nostru la fotbal?” – m-a întrebat generalul – „că n-am încredere în niciunul care a fost până acum”. „E simplu, dom’ ministru!” – i-am răspuns – „Îl aduc pe Mircea Stoenescu, cel mai curat dinamovist din istoria clubului. Știu ce spun și-mi asum numirea”.

„Nu-ți asumi nimic, domnu’ colonel… că eu te-am făcut colonel acum doi ani, după ce te trecuse Nuță în rezervă. Te-ai gândit ca-n Biblie! «Basul» e un om de mare caracter, sfințește locul. A fost impecabil și cât a fost în profesie, în iarbă, iar ca arbitru am pierdut de două ori cu Petrolul meu cu el «centraș» (jargonul de atunci pentru arbitru de centru) și nu pot să-i reproșez nici măcar un aut. Și știi cât sunt de pricinos când pierd «găzarii» mei…”, m-a instruit pe loc generalul.

Cu „Basul” Mircea Stoenescu și cu ministrul George Dănescu am pus bazele acelei echipe care a strălucit ca joc la începutul anilor 2000. Un ajutor deosebit însemnând nu numai sentimentele și atașamentul lui Cristi Borcea față de Dinamo, ci mai ales implicarea lui benefică până nu s-a făcut „Cooperativa de acționari”, implicantă și abilă în rezolvarea unor probleme prin care trece orice echipă care vizează și visează renașterea și performanța.

Cât despre Mircea Stoenescu, în continuarea momentului anterior amintit, ca și atunci când am pășit eu la Dinamo, în funcțiile de la fotbal pe care le-a prelungit, a fost un factor de echilibru, chiar și după ce începuse furtuna căpătuirilor.

Editorial plâns Cornel Dinu. Când jucam, „Basule”, îmi spuneai „Du-te, «Dinoașcă», te acopăr eu…”. Acum te-ai dus tu și am rămas eu. Viața nu-i decât un vis de basm amăgitor…

N-are o virgulă pe conștiință. Am vorbit mereu cu el. Îi făcea probleme inima încă de pe când juca. Soarta familiei îl chinuia, nu-l puteai ajuta la câtă noblețe avea și cum știa să-și poarte crucea destinului.

Suflet curat și ales, accepta rar să-i fie ajutat toiagul vieții. În ultimele zile, un dinamovist de mare caracter, omenos și sensibil i-a făcut marcaj acoperitor. Nu putea face mai mult. Să-i alunge finalul, ultima deposedare a destinului înainte de deplasarea finală…

Mi s-au oprit și lacrimile descătușării… firești când îți pierzi un asemenea prieten de mare caracter. Când jucam sau conduceam împreună Dinamo, ne completam doar din priviri spre a face bine.

Este ceva adevăr și în vorba străbună că pe oameni îi apreciezi și mai mult când nu mai sunt. Simt și recunosc asta. Nici eu nu sunt departe de soroc…

Iar lacrimile care mă năpădesc iarăși îmi spun că „dincolo”, dacă există așa ceva, vom fi aceeași. Dar de nedespărțit! Ne va uni pământul, ce va fi mereu același, chiar dacă se așază în praf, pulbere și bulgări de țărână.

Și un paradox. Când jucam, „Basule”, repet, îmi spuneai „Du-te, «Dinoașcă», te acopăr eu…”. Acum te-ai dus tu și am rămas eu. Viața nu-i decât un vis de basm amăgitor.