Sport

Editorial Cornel Dinu. Suporterii, șifonierele și… Țampafoi! „Memorii de război” cu „Echipa suntem noi!”

Cornel Dinu atrage atenția asupra pericolului ca suporterii să-și depășească periculos statutul, după ce ultrașii lui Dinamo, exasperați că echipa a ajuns pe ultimul loc, au trecut la amenințări „fizice”
13.12.2021 | 10:16
Editorial Cornel Dinu Suporterii sifonierele si Tampafoi Memorii de razboi cu Echipa suntem noi
ADVERTISEMENT

Se exagerează, desigur, când se spune că fotbalul fără spectatori este ca nunta fără lăutari. Dar ceva adevăr, totuși, ar cam fi. Ca în orice „vorbă” mioritică…

Chiar dacă acest obicei, al muzicii după ce s-au pus pirostiile pe cap, la petrecăreală, este prezent mult mai mult sub paralela de 45 de grade. O veritabilă garanție a manifestărilor comportamentale ce țin de încărcătura emoțională.

ADVERTISEMENT

Editorial Cornel Dinu. Suporterii, șifonierele și… Țampafoi! „Memorii de război” cu „Echipa suntem noi!”

S-a pornit în fotbal de la câteva zeci de spectatori, zid viu în jurul terenului, abia mai apoi împrejmuit cu sfoară luată din ghemotoacele de joacă ale pisicilor, au apărut tribunele când spectatorii au devenit sute, au ajuns adevărate catedrale cu zeci de mii de microbiști cântând pentru idolii din iarbă.

Și de acolo, din tribune, pasiunea s-a transferat, aș spune firesc, natural, în viața echipelor, marea masă a suporterilor implicându-se din ce în ce mai mult, bine intenționată, dar nu întotdeauna benefic, în intimitatea vestiarelor. Decent, ajutător, în limite clar stabilite la alții, nicidecum decizional, cum se întâmplă acum, la noi.

ADVERTISEMENT

…Considerându-se suporterii, în țările cu aceeași orânduire socială orânduită stabil de sute de ani, doar spectatori într-o mare sală a spectacolului oferit pe scena cu gazon de actorii-jucători. Civilizația minimă impune echilibrul emoțiilor de orice fel.

Editorial Cornel Dinu. Fanii, mase de manevre politice sau de „Pohta ce-am pohtit io” a câtorva „jmecherași” de cartier

Pot fi, însă, aceste mase de fani… și chiar sunt, în unele țări bananiere… sau ceapaliere, prazaliere, ridichiliere, cum suntem și noi sub acest aspect al atitudinii, mase de manevre politice sau de „Pohta ce-am pohtit io” a câtorva „jmecherași” de cartier îmbogățiți cel puțin suspect în așa-zisa democrație originală până la autonegare de la noi…

ADVERTISEMENT

Și nu-i doar o coincidență cu ce fac câțiva, până-n zece, acum, la noi, și nu numai la Dinamo. Ceva semne de contestație se auzeau și spre sfârșitul anilor ’80, când regimul conducător dădea din ce în ce mai multe semne de dileală.

Suporterii lui Dinamo și ai Stelei, pe vremea aia nu existau „ultrași” decât în vestul capitalist și putred, erau ținuți în frâu, spre deosebire de cei ai Rapidului, „Giuleștina” scandând deseori cu mare mândrie „Galeria lui Rapid nu e membră de partid!”. Periculos, dar frumos!

ADVERTISEMENT

Trebuie să recunosc, este o realitate de necontestat, că existau proteste prin fluierături și huiduieli pe care le-am trăit ani buni în provincie, când jucam sau antrenam la Dinamo, fiind asimilați, fără probe reale, cu unele abuzuri ale Ministerului de Interne, de care aparțineam.

Paradoxal, nu ne inhibam. Ba din contră, ne ambiționa să câștigăm prin valoare, singurul răspuns ce oprea și comentariile posibil potrivnice de după. În sensul că adversarii, de pe stadioane sau din săli, dar și cei de pe „scenă”, adică de pe teren, trebuiau să recunoască de cele mai multe ori că „Sunt buni, dom’le, n-avem ce să le facem, e normal să ne bată…”.

Editorial Cornel Dinu. „Echipa suntem noi!” Nu zău!? Și noi, cei din teren, ce suntem?

Tot prin acei ani, înainte de lovitura de stat cu public din decembrie 1989, haideți să ne amintim că la meciurile tari începuseră să apară, intimidator, trupe de scutieri la vedere prin gangurile tribunelor. Ajunsese și la noi fenomenul „hooligans” al decadenței occidentale, care o luase în toate direcțiile, nu numai de la Est la Vest, ca migrațiile.

Amintesc doar de finala însângerată și îndoliată a Cupei Campionilor Europeni din 29 mai 1985 de la Bruxelles, de pe stadionul „Heysel”, dintre Juventus și Liverpool, în care huliganii englezi au provocat 39 de morți și peste 600 de răniri. Dar și ce repede, în câțiva ani, și prin ce măsuri draconice au reașezat ordinea la ei acasă britanicii, pe stadioane și în jurul acestora…

Să revenim la noi… Unde primele semne ale puțin spusului „dat în stambă” al așa-zișilor suporteri, declanșat, repet, de doar câțiva dintre ei, după care s-a luat gloata, au început când, la principalele noastre echipe, galeriile, cei mai fanatici suporteri, „ultrașii” au început să strige că ei sunt… echipa!

„Echipa suntem noi!”. Puneți ce nume de echipă vreți. Nu zău!? Și noi, cei din teren, ce suntem? Haos și lipsă de autoritate în societate, firesc și în fotbal, la cele mai iubite echipe și suporterii lor.

Editorial Cornel Dinu. Discuția din Ștefan cel Mare, continuată în Băneasa pentru… calmare!

M-am confruntat și eu pe la sfârșitul anilor ’90, când eram președintele clubului sportiv Dinamo, dar și antrenorul echipei de fotbal, cu un astfel de moment „interesant”.

Câțiva răsăriți din dezordinea cauzată de lipsa regulilor clare, a legilor… de fapt de lipsa aplicării legilor, au vrut să discute cu jucătorii după un meci pierdut. M-au rugat în acest sens câțiva colegi din conducerea echipei și am acceptat. Dar cu două condiții: 10 minute și decent.

Bine-înțeles că vreo doi, trei dintre cei maxim 15, nu mai știu exact câți veniseră, au depășit măsura și au ajuns la insulte și radicalizare talibană gen „Cutare nu mai are ce căuta în echipă!”. Atunci am oprit totul: „Gata! În momentul acesta dispăreți, afară, să nu vă mai văd!”, le-am spus și le-am arătat ușa.

Asista și bietul Bogdan Rațiu, „Țampafoi” pentru cei apropiați, finul lui Giovanni Becali, care se ocupa cu securizarea relației dintre suporteri și organele de ordine la meciuri și siguranța echipei nu numai la meciuri, ci și la antrenamente sau orice alt eveniment în care erau implicați fotbaliștii și oficialii. S-a stins fulgerător la începutul lui septembrie 2010, răpus de un accident vascular la numai 39 de ani, Dumnezeu să-l odihnească…

Bogdan i-a rugat frumos, calm pe recalcitranți să plece acasă. Nici gând n-aveau, se rățoiau pe-afară, acolo, la tribuna oficială. Atunci Bogdan a „convocat” vreo șase, șapte prieteni din Băneasa, așa, mai masivi, cam cât un șifonier cu două uși, care i-au „calmat” pe furioși și i-au „condus ” în afara stadionului. Le-au dat liber la domiciliu spre dimineață, liniștiți și ușor „șifonați”… Și ce liniște a fost după aia vreo șapte, opt ani…

ADVERTISEMENT