Editorial cu sufletul sfâșiat al lui Cornel Dinu. „Mușcat” de „câini” incontestabili când a vrut doar binele „haitei” dinamoviste… „Am vocație de martir!”

Parcă o văd și acum pe mătușa mea, Coana Maria Trifu, soția unui avocat de excepție, intelectualul George Trifu, absolvent „magna cum laude” al liceului elitelor formate la începutul secolului trecut, „Nicolae Filipescu” de lângă Mănăstirea Dealu, privind în neantul comportamental al trecătorilor, de la ultima fereastră a casei noastre „vagon” din Târgoviște și spunându-mi trist: „Cornel, să n-ai încredere în oameni!”. Era imediat după revenirea de la „Canal” a celuilalt unchi, la fel de erudit, boierul Ștefan Herișescu Bolintineanu, absolvent al Academiei Comerciale, coleg cu maica mea, casier al Marii Regine Maria și „frate” de liceu cu amintitul avocat Trifu la „Nicolae Filipescu”. Poveste mai lungă descrisă de mine în prima carte autobiografică, „Zâmbind în iarbă”.

Editorial cu sufletul sfâșiat al lui Cornel Dinu. „Mușcat” de „câini” incontestabili când a vrut doar binele „haitei” dinamoviste… „Am vocație de martir!”

Revenind, asta mi-a spus inteligenta și frumoasa Coană Maria, pregătindu-mă pentru viață, dar n-am ținut seama decât arareori de învățămintele ei… Deși aud și acum chiar cum mă alinta la cei vreo șapte, opt ani pe care îi aveam: „Ești prea bun pentru lumea asta, crezi în oameni cu naivitatea neamului nostru… și vei suferi…”. Mare dreptate au avut premonițiile ei parcă de codice testamentar! Ce-i drept, trăgând acum, spre finalul luminii vieții, o linie și socotind în credința de rugăciune în fiecare seară încă de mic, am luat mulți „pumni în gură”, cum spun „cânii roșii” adevărați din „Obor”. Dar m-am și adăpat cu apa vie a cunoașterii și a comportamentului de oameni de mare onoare a multora pe care viața m-a fericit să-i cunosc.

Lovit prea deseori pe nedrept, soarta mi-a dat de de cele mai multe pri puterea să mă ridic peste aceste minciuni umane, să strâng din dinți, dar și să zâmbesc, doar în sine mea, mergând mai departe. Și-i mulțumesc Providenței prin clinchetul de clopoțel al versului esenian: „Nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră / Toate astea până mâine trec”. Spus ca nimeni altul de fantasticul meu prieten „Ducele” (alintul meu!), adică profesorul de mare cultură literară și istorică, nu numai teribil latinist al Dreptului Roman, Emil Molcuț. Ultimul upercut în bărbie l-am recepționat de curând! Și lovitura se-ncăpățânează să… continue! Așa-mi trebuie!

Editorial cu sufletul sfâșiat al lui Cornel Dinu. „Dulăul” Mihnea vs. „papagalii”

În urmă cu vreo doi ani, câțiva „căței roșii”, în frunte cu „pitbull-ul” vechi și călit în tot felul de lupte pe felurite stadioane, profesorul Mihnea, arhicunoscut și ascultat în toată „haita” credeam eu, mi-au prezentat planul lor „socios” de a prelua societatea fotbalistică Dinamo, crezând și ei, ca și mai toată suflarea „canină” de pretutindeni, că se poate. Până atunci, vreo cinci ani, am stat la tot felul de șuete plăcute („moi”, fără consumație de licoare a zeilor, c-așa a vrut Cel de Sus…) cu nucleul celorlalți „dulăi”, adevărați ca și Mihnea, din „haită”. Când, firesc, le-am sugerat să se pună de acord, spre binele lui Dinamo, împrumutând modelele, în acest sens, de zeci de ani al marilor echipe europene, s-a așezat „turbarea”!

Nucleul dur de la PCH, călit în atâtea lupte cu „hingherii ” de tot felul, mi-au răspuns cu „mușcături” venale. Bine-intenționații pașnici au fost retrogradați „papagali”, iar „dulăul” Mihnea și-a păstrat „guduratul”. Și cel mai rău, „mușcat” de peste tot de atunci am fost numai eu! Eeee, la atâtea răni nemeritate, cum mi-e felul să primesc vrând să fac bine, am răspuns și eu, „lătrând” despre felul în care câțiva „câini”, altfel incontestabili, au transformat într-o afacere-societate rentabilă pentru ei legenda bietului copil crescut și de mine Cătălin Hâldan…

Editorial cu sufletul sfâșiat al lui Cornel Dinu. În Balcania singura asociere fără să suferi este… impară, iar trei sunt deja mulți!

Am vrut binele tuturor „câinilor” și n-am primit atâta „hămăit” potrivnic ca acum în cei 45 de ani în care am păzit și eu „Casa și curtea Dinamo” de atâția adversari adevărați și pe teren, ca jucător truditor, și de pe banca suspinelor, ca antrenor, și din birourile decizionale, ca și conducător de club. Ăsta sunt și, cum spuneam, altul mai bun (atent, precaut) n-are maica mea cum să mai facă… Uit mereu că în Balcania și în Latinitate singura asociere fără să suferi este… impară, iar trei sunt deja mulți! Sau că aceia de pe scenă nu trebuie să se amestece cu cei din sală. Și când eram mic, mă vindecau de mușcăturile cățelușilor din curte cu străpungerile dureroase antirabice suportate în abdomen. Acum, Dumnezeu cu mila și peste „câini”! Dar nu-mi pare rău că în viață m-am ferit mai mult de cel care linge, nu de cel care mușcă! Mai sper și acum, așa hăituit și de sângerând în suflet, la împăcare! Spre binele întregii „haite” a „câinilor roșii”, dar și al întregului nostru fotbal…

M-am împăcat demult cu vocația de martir, pe care o port și prin numele de Corneliu. Dorit de tatăl meu pe când era încă judecător la Bacău în anii ’40 și îl admira pe un tânăr student cu acest nume al gazdei unde stăteau ai mei. Sora acestuia, doamna Tabarcea, mi-a adus într-o seară, în biroul de președinte al lui Dinamo, cartea-mărturie a preotului greco-catolic Paven, care asistate cum torționarul Țurcanu l-a omorât în bătaie pe fratele ei Corneliu, la închisoarea din Pitești, „vinovat” că ar fi fost simpatizant regalist. Peste alte sute de mii de nevinovați omorâți cu bestialitate atunci pentru că simțeau românește, s-au așezat cruci. Iar așa cum spunea tatăl meu despre consecințele acelor vremuri de distrugere a frumuseții candide a neamului nostru, „Ne ducem crucea!”… Și o vom mai duce! Că tare nu suntem nici măcar atenți când trebuie să ne apărăm glia și avem de-a face cu veritabili gangsteri căzuți peste noi, în mod egal și de la Răsărit, și de la Apus.

Editorial cu sufletul sfâșiat al lui Cornel Dinu. „Gangsterii” de la Răsărit și de la Apus care ne-au hotărât istoria

Se trece și acum sub tăcere, deși este în arhive!, constatarea de mare patriot român a Conducătorului statului nostru, mareșalul Ion Antonescu, după ultima întâlnire cu Führerul, în 5 augist 1944, în pădurea de la Rastenburg (acum Kętrzyn, în Polonia), spusă generalului Titus Gârbea, șeful Misiunii Militare Române la OKW (Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandament al Wehrmachtului) și OKH (Oberkommando der Herres – Înaltul Comandament al Armatei de Uscat) și ministrului nostru la Berlin, generalul Ion Gheorghe: „Ăștia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât și m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu Armata și poporul român!” (sursa: „Haidelberg 1952”, pag. 400-401). Dar și pe acesta cu glonțul nostru l-am pus „sub glie și sub cruce”! Iar „un popor care nu-și respectă trecutul și datoria creștină, un popor care nu cultivă iubirea pentru moșii și strămoșii săi, care își pierde credința, este un popor condamnat pieirii”. E spus asta demult, dar e valabil mereu pentru noi, în al cărui trecut e mai mult durere. Mai ales în ultimii 100 de ani, când facem eroi escrocii și condamnăm eroii…

Digisport.ro

Ilie Năstase a văzut "bijuteria" de 2,8 milioane € a lui Ion Țiriac și a făcut gluma zilei

La fel ni s-a schimbat istoria și în 1989. „Gangsterul” Gorbaciov din Răsărit s-a întâlnit cu gangsterul Bush Senior din Apus la summit-ul din Malta (o altfel de Yalta din 1945, cum am mai spus…), la începutul lui decembrie, după căderea Zidului Berlinului și ne-au făcut cadou de Crăciun lovitura de stat cu public în urma căreia ni s-a schimbat doar jugul… S-a uitat sau se trece sub tăcere și acest adevăr de neclintit?!