Ar trebui ca arbitrii să dea interviuri după meci? Sigur că ar trebui, de ce să rămână învăluiţi în mister şi deasupra legilor jocului?
După fiecare partidă, atât jucătorii, cât şi antrenorii sunt obligaţi, uneori de contract, alteori doar de bunul simţ, să le vorbească celor care ţin sportul ăsta în viaţă şi care le asigură confortul financiar. Unii aroganţi, alţii umili explică în faţa camerelor ce cred ei că s-a întâmplat pe terenul de joc. Atunci, la cald, cu sângele încă circulând învolburat prin vene, obosiţi, unii chiar abia respirând. Fără reluări, fără timp de analiză şi introspecţii. Spun ce gândesc.
De ce nu şi arbitrii? Cui foloseşte faptul că ei tac, învăluiţi în aura de veritabil mister specifică celui aflat nu doar deasupra tuturor, ci chiar deasupra legilor jocului. În legea 5, dacă nu mă înşel, e stipulată superioritatea lor. “Deciziile arbitrului sunt definitive.” E normal să fie aşa, dar prin faptul că nu vorbesc, ei ne transmit, practic, altceva. “LINIŞTE!” Aţi tăcut? Da, toţi! Cluburi care ne plătiţi baremurile, jucători de a căror muncă uneori ne batem joc şi suporteri fără de care sportul ar fi o utopie.
De peste 150 de ani, eroarea asta merge mai departe, la umbra explicaţiei că nu e recomandat ca arbitrii să vorbească la cald. Ei iau decizii sub impuls de moment, în viteza jocului şi fără zoom sau reluări, cunoaşteţi placa. Aşa, şi? Dincolo de faptul că pentru asta se pregătesc şi sunt plătiţi regeşte, înţelegem dificultatea, deci nu le-ar lua nimeni din trese dacă ar explica modul în care au judecat o fază sau ar dezvălui elementele care le-au influenţat o decizie. Calm, profesionist, transparent şi uman. Aşa cum e fotbalul! Nope, ei îndeplinesc rolul celui care aruncă o piatră în lac şi apoi restul nebunilor se chinuie să o scoată. Nebunii fiind noi, cu toţii.
Cred că e timpul ca această anomalie să înceteze! Poate e timpul, practic, să ne uităm mai atent la rugby, sport în care toată lumea înţelege cum gândeşte arbitrul, LIVE!
TĂCEREA LEILOR. Howard Webb, englezul care a atins vârful carierei în 2010, an în care a oficiat, pentru prima dată în istorie, atât finala Champions League, cât şi pe cea a Campionatului Mondial, recunoştea într-un interviu pentru BBC, că au existat momente în care, în timpul unui joc se gândea ce să pregătească de mâncare la cină. Erau clipe în care “se întâmpla să mai ratez câte un fault”. Sunt cuvintele lui, nu ale mele.
Asta vreau să ştiu dacă se întâmplă şi cu Haţegan uneori, spre exemplu. Şi îţi poţi da seama la un eventual interviu de după meci.
Cum îţi poţi da seama şi dacă un central a fost sau nu rău intenţionat, probabil. Sau dacă stăpâneşte la perfecţie regulile jocului, adică Biblia sa. Multe lucruri ai putea realiza dacă li s-ar impune şi centralilor să se prezinte la interviuri. Probabil că ăsta e şi adevăratul motiv pentru care forurile lor superioare îi obligă să tacă.
Dar CCA-ul nostru poate ieşi din front, de ce nu!? Mai ales că UEFA nu cred că le poate impune, ci doar le recomandă.
În Germania, Australia şi Statele Unite, arbitrii au voie să le explice suporterilor deciziile luate.
Iar ai noştri sunt pregătiţi! Prin 2013, Istvan Kovacs spunea că “arbitrajul se bazează în proporţie de 80% pe pregătire psihică, iar cei care sunt pregătiţi rămân în picioare, ceilalţi suportând consecinţele”. Iar Marius Avram dezvăluia nu doar că sunt “pregătiţi mental şi fizic”, dar cel mai important, că sunt şi “căliţi”. Dacă doi arbitri de top afirmă asta, trebuie să îi credem, nici un motiv, aşadar, să continuăm cu misterul.
Ştiu că Alexandru Tudor e un tip extrem de religios şi aş vrea să aflu dacă nu cumva Arsenie Boca i-a spus să dea un penalty la un moment dat. Şi aş fi vrut să-l aud pe Ionică Serea dezvăluind imediat după meciul de la Piteşti, că până şi mama lui îl suspectează de necinste şi că fiul de 8 ani e tentat să creadă presa când afirmă asta, nu să aflăm la câteva luni distanţă că cel mic avea dreptate, de fapt, când Instanţa l-a condamnat. Ca să nu mai vorbesc despre cât de curios aş fi fost să aflu cum a gândit o fază sau alta Sebi Colţescu, la primul meci oficiat după ce a stat agăţat de pervaz, lovit la lingurică fiind.
DEZBATERE LA HOLLYWOOD. Deciziile arbitrilor influenţează nu numai titluri, ci şi destine, iar ele uneori costă zeci, dacă nu chiar sute de milioane. Urs Meier şi Haţegan, spre exemplu, ştiu exact despre ce vorbesc! Cred că e timpul să fie pusă în discuţie regula asta absurdă care domneşte de peste 150 de ani şi care le asigură arbitrilor o aură de mister, punându-i deasupra tuturor şi, mai ales, deasupra “legilor jocului”. Toţi ceilalţi le respectă. Atunci, la cald, cu sângele încă circulând învolburat prin vene, obosiţi, unii chiar abia respirând. Fără reluari, fără timp de analiză şi introspecţii. De ce să fie arbitrii speciali, când nu sunt!? Ei trebuie să treacă neobservaţi, aşa ne zic, “principalii actori sunt jucătorii”, dar realitatea e alta. Din ce în ce mai frecvent şi de multe ori în momente cheie, actorii principali sunt chiar ei!
De aceea, repet, cred că a venit timpul ca şi arbitrii să vorbească după meci în faţa unui microfon. Să ne reasigure de profesionalismul lor.