Editorial electoral Cornel Dinu. Voi vota respectând viziunea de necontestat a lui Petre Țuțea: „Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!”

M-am născut și am fost educat până aproape de liceu în spirirul „Trăiască Regele!”. În respect pentru instituția regalității, chiar dacă tatăl meu și un unchi, magistrați, respectau impunerea meseriei pe care și-o aleseseră de a nu face politică. Alt unchi, nașu’ Ștefan, Herisescu după boierul de taică-su și Bolintineanu după mamă, fusese casierul Marii și Unicei nostre Regine Maria, dar când venea vorba de Principii noștri ducea mâna la inimă doar pentru Carol I și Ferdinand. Când își mai dădea drumul și la guriță, antrenată în câțiva ani „petrecuți” la Canal, cred că Majestățile Lor ce au văzut lumina zilei pe pământul nostru se întorceau pe partea aparent încă neatacată de judecata istoriei. Încheindu-le rechizitoriul cu versuri de epitaf ce ar fi trebuit săpate pe piatra sa funerară de la Bolintin-Vale: „Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor / Merită să-l poarte spre rușinea lor!”. Cum spunea Mihai cel Mare Viteazul prin pana lui Dimitrie Bolintineanu… Ne definesc, nu numai din vina noastră, și ar trebui să fie cuprinse în rugăciunea creștină din zori și din noapte. Astfel, sunt de înțeles sentimentele mele față de ce a însemnat regalitatea la noi. Am devorat de mic cam tot ce s-a scris despre coroanele regale de la noi. Câtă diferență de la grandoarea din povestea unei coroane de oțel, a lui Carol I, scrisă de Vasile Alecsandri după „Răsboiul de Independență” din 1877 și descrierea abdicării debile din 1947, se zice sub amenințarea unei tabachere pe post de pistol din buzunarul lui Petru Groza…

Editorial electoral Cornel Dinu. Voi vota respectând viziunea de necontestat a lui Petre Țuțea: „Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!”

Oricum am lua-o, cu mici excepții, pornite din tinerețea apariției unor state, țările care-și păstrează și respectă regalitățile au stabilitate și dacă sunt peste paralela de 45 de grade, prosperitate, ordine, pace prin respect, echitate socială. Se spune, argumentat, că „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”. În democrație. Care, după „Tigrul” Georges Clemenceau (1841-1929) – parcă a predicat ieri! – „…este un leu devorat de păduchi”. Democrația…

În regalitate, în schimb, până la „Doamne, Doamne” este antecamera de la penultimul etaj, cu jilțuri sau rug, a lui Sfântul Petre – regele! Unde ai certitudine că vei fi judecat după litera legii și nu după capriciile unei „zeițe” a dreptății. Pe pământ, mai ales la noi, periculos de fardate și ojate, intoxicant de multe, fără vedere și urechi acoperite. Tocmai pentru a li se șopti verdictul subiectiv. Statul paralel care a făcut fărădelegea pe plaiul nostru, și mai face!, nu-i o invenție dâmbovițeană. Firesc, urmează concluzia: mai de acceptat și de respectat este actul de conducere al inventatului sânge albastru. Ce-i inspiră bietului simplu cetățean smerenie, supunere, respect și oarecare liniște sufletească venită din speranța că mai întâi trebuie să se țină seama de cel despre care se zică că este alesul Domnului pe pământ. În comparație cu democrația, despre care Bernard Shaw proclamă deprimant: „Este un mecanism care garantează că nu vom fi guvernați mai bine decât merităm”.

Editorial electoral Cornel Dinu. „Coană Joițico, bine, bine, dar eu cu cine votez?!”. Genial nemuritorul Caragiale…

Având păcatul în noi, verdictul pedepsitor compensatoriu ar trebui să-l avem mereu deasupra capului. E, oare, vreun om dispus să ia „na! na!” șezând la colț pe coji de nucă sau „jap! jap!” peste lăbuțe, spunându-i-se că-i vinovat? Și cât de mult l-au ridicat pe „Doamne, Doamne” peste această realitate alintându-l de pe Pământ cum că „Numai tu, Doamne, ești fără de păcat!”…

Digi24.ro

Ultimele ore de viață ale Corinnei, femeia găsită moartă în dulapul din dormitor. Poliția l-a arestat pe iubitul ei

Revenind la noi, care am trecut acum câteva zile prin doar numitul exercițiu democratic al votului, l-am exercitat și eu, dar cu intermitențe, după 1990. Mă-ncerca soarta și vedeam mereu scena antologică din „O scrisoare pierdută” cu prietenul meu Aurică Cioranu în rolul „cetățeanului turmentat” (prea des la noi!), întrebând-o ingenuu pe „coana Joițica” (unica, irepetabila Carmen Stănescu!): „Coană Joițico, bine, bine, dar eu cu cine votez?!”. Asta pe final, genialul Caragiale concepând scena cu aparent normalul, fără accentuarea de la început, simplul genial și trist „Eu cu cine votez?!”. Eee, cam așa m-am întrebat și eu, ca și de nenumărat câți alții la ultima exchibiție cu urnă de vot de la noi.

Editorial electoral Cornel Dinu. Singurul om de stat, până acum, pe care l-am avut după 1990, a fost Ion Iliescu

Suntem prea tineri ca societate pentru a avea lideri competenți, charismatici, cuceritori prin argumente și atitudine în fruntea din în ce mai plăpândului nostru stat. Sunt conștient că-mi voi lua mai mulți „Huo!” decât într-o mare parte a carierei mele în fotbal, afirmând că singurul om de stat, până acum, pe care l-am avut după 1990, a fost Ion Iliescu. Într-un moment de mare dificultate la noi, în care trebuia realizată trecerea la o nouă formă de stat. Au fost și brutalități, și decizii neinspirate, dar știu foarte bine, fiind acolo, că s-a evitat un foarte posibil război civil. Reușindu-se în 1995, la Snagov, un pact de uniune națională a dominoului politic de atunci, pentru a intra în Europa comună și în NATO. Cam singurul de până acum…

Ce-i drept, aveam atunci intelectuali de mare valoare în curentele politice de stânga sau de dreapta. Ion Rațiu, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Seniorul Coposu, Silviu Cunescu, Radu Câmpeanu, Amedeo Lăzărescu și încă alte personalități cât într-o pagină scrisă de mână. Diferiți în gândire politică, dar capabili să-și dea mâna și să-și pună capacitățile în folosul interesului național. Din păcate nu întotdeauna elitele nasc elite. Și cazul nostru, unde prea repede s-a ajuns la mișuneala prin tarabe, nu tabere!, politice a prea multor oportuniști cu dușmănie chiar pe carte. Mai sunt politicieni de valoare, dar tare puțini… Mai mult voci stinse, retrase într-o inaniție păguboasă. Muzica o fac de vreo 20 de ani în mare parte avizii de a le fi bine lor, în detrimentul semenilor și al țării.

Editorial electoral Cornel Dinu. Cei care ne-au condus din cel mai înalt fotoliu al țării de vreo 15 ani au sădit în mintea și de aici în comportamentul poporului nostru „dezbinare în diversitate”!

N-am fost duminică la urna obișnuită de la liceul „Jean Monet”. Nu c-aș fi pretențios! Știind și având cunoștință că oricât ar fi de în decadență lumea, nu se ajunge la epigonii politici de acum, de la noi. Unii dintre candidați erau sau păreau chiar oameni cumsecade, dar se vota pentru ditamai Președintele Țării! Am preferat să citesc din Dimitrie Gusti, cu câinii alături de mine. Râzând într-un fel de mine, pigmeu pe lângă marele William Faulkner, care a motivat absența de la decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1949, că îi… naște vaca!

Digisport.ro

Cum l-a numit Anamaria Prodan pe Ronald Gavril: impresara nu s-a ferit să spună cum îl strigă pe boxer

Suntem încă atât de departe de sloganul creării Uniunii Statelor Europene ca „unitate în diversitate”. Pentru că aceia care ne-au condus din cel mai înalt fotoliu al țării de vreo 15 ani au sădit în mintea și de aici în comportamentul poporului nostru „dezbinare în diversitate”! Și astfel în politica nostră câștigă cel care se așază pe valul distrugător și nu pe glia Țării. Nemaifiind calitate la oamenii politici în timp, constatam suferind că ei înșiși se înfrâng surprinzător de repede prin ce fac sau aiurează. Nu poți dori dispariția prin moarte a nimănui, fie el și partid politic.

Editorial electoral Cornel Dinu. „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm!”. N-am spus-o eu, ci Mark Twain acum un secol și jumătate…

Generalul Erik Hansen, comandantul Misiunii Militare Germane sosită în România în octombrie 1940, a ajuns să salveze cu trupele sale oameni la marele cutremur din 10 noiembrie 1940, la blocul „Carlton” din centru, plecând din cazărmile unde este acum hotelul Caro, pe „Barbu Văcărescu”, înaintea pompierilor noștri. Care veneau cam de la 500 de metri, de pe cheiul Dâmboviței… Elocvent sau cum?

Se zice, pe la colțurile civilizației actuale că popoarele nu și-ar mai hotărâ singure soarta prin vot popular. Mark Twain înclin să cred că sugera acum un secol și jumătate prin titlul „Prinț și cerșetor” cam așa ceva: „Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm!”. De aici ajungându-se devastator de repede la cinismul criminal al lui Stalin: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile!”. Chiar așa! Nu doar te-ntrebi! Ai tot dreptul să crezi că aici s-a ajuns prin mângâierea cu mâna de fier în mănușa de catifea a informaticii. Cutremurător și dezamăgitor…

Editorial electoral Cornel Dinu. Ce bine spunea Dimitrie Gusti: „Există o Românie pe care trebuie să o regăsim cu orice preț. România Românilor! România viziunii românești!”

Parcurgând scrierile lui Dimitrie Gusti din „Opere fundamentale”, strânse spre lumina tiparului de curând, îl redescoperi și pe unul dintre studenții marelui economist, filozof și profesor Mircea Vulcănescu. Cu două reflecții demne de profunzimea creștinescului „Nu vă pierdeți speranța!”: „Există o Românie pe care trebuie să o regăsim cu orice preț. România Românilor! România viziunii românești!”. În cea de-a doua ne sugerează apa vie a rezistenței poporului nostru renăscut mereu din atâtea cenușe: „Românii pot tocmai atunci când nu se mai poate!”.

În încheiere, cu siguranță acum voi vota. Respectând viziunea de necontestat a lui Petre Țuțea, coleg de guvern fără noroc și prieten cu Mircea Vulcănescu: „Români, nu vă mai alegeți conducători care nu-și iubesc țara!”… Ce poate fi mai clar? Mai actual? Și de aceea mai dureros…