News

Editorial-eveniment Andrei Dicu. Nu ne veți fura copilăria! Nela din Bacău vrea Coronița copiilor noștri, cu tot cu Premiu! Fiorul unui tată singur

Profesoara Ana-Nela Popoveniuc din Bacău a lansat o controversată petiție, susținând renunțarea la premierea publică a elevilor la final de an școlar. „Competiția dăunează actului de educație”
22.06.2022 | 16:27
Editorialeveniment Andrei Dicu Nu ne veti fura copilaria Nela din Bacau vrea Coronita copiilor nostri cu tot cu Premiu Fiorul unui tata singur
Ana-Nela Popoveniuc este numele celei care a propus interzicerea festivităţii de premiere de la final de an şcolar foto:hunedoaralibera.ro
ADVERTISEMENT

Ana-Nela Popoveniuc este numele doamnei trezite din anonimat, după ce a propus interzicerea premierilor școlare. Festivitățile ar însemna îngrădirea drepturilor celorlalți copii, plus încălcarea datelor personale…

Cum a venit Jupuitu cu Foncirea, mai rapid ca Nela din Bacău, să-i ia Coronița lui Niculae

Fiorul copilăriei moare, când o așa-zisă profesoară pe nume Ana – Nela Popoveniuc devine celebră doar prin „degradarea” copiilor noștri de meritele școlare. Nela din Bacău distruge atât noțiunea de „premiere”, cât mai ales „nuanța” de suflet. Îngrădirea dreptului de a fi bucuros reprezintă dezgrădirea dreptului de a fi mediocru.

ADVERTISEMENT

Am idee cine e „Nilă”, din romanul „Moromeții”, dar, cu tot respectul, habar n-am cine este doamna Ana – Nela Popoveniuc din Bacău. Îmi aduc, așadar, aminte de Marin Preda, din Siliștea-Gumești. Și de Niculae. Copiii noștri merită carte, Coroniță și, mai presus de toate, școli luminoase la cap, nu la bec.

A venit Jupuitu cu Foncirea și i-a luat coronița din vis lui Niculae al lui Marin Preda, din Siliștea. Până aici, un zbor de hieroglife „educaționale”, o proză sinistră, un realism real. Pe scurt, și atunci, ca și acum, înțelesul e că ai noștri copii n-au voie la „viață privată” pentru că sunt campionii școlii, fiindcă lezează „viața privată” a nepremianților.

ADVERTISEMENT

Uniformizarea a fost apanajul sistemelor dictatoriale, fie că s-au numit naziste ori comuniste. A lua întregul (un individ premiabil) și a-l supune majorității imberbe, incapabile, înseamnă a-l demoraliza, a-i distruge voința și personalitatea. Și când te gândești că putem ajunge, din teorie, în teorie, la depersonalizarea unei Țări…

Nela din Bacău e mama lui Goe, pe șina ultimelor noastre valori

Doamna Nela din Bacău a căpătat o forță petițională publică, în momentul în care a cerut „renunțarea publică a premierii elevilor, la final de an”. Filosofii – cu ghilimelele de rigoare – mă refeream la criminalii staliniști care propovăduiau, cu sinedoca pistolului la tâmplă, „egalitarismul” între bivol și vier, între cerb și cornută, între Romica Puceanu Pauker și Ana cu același nume bolșevizat – se întorc în gropi invidioși, auzind de inițiativa doamnei Nela. Culmea este că domniei sale i se permite să coexiste într-un sistem de valori, care îi oferă dreptul de a propune interdicții…

ADVERTISEMENT

Doamna Nela face parte dintr-un sistem. Un colaj de amănunte ce ne-a dezrădăcinat copiii de „grija” familiei și a educației. De fapt, Statul Român este Nela.

Goe, derbedeul educat, născut de Caragiale, „pune botul” la madam Nela, cum ar spune tribunele sămânțate și frustrate, dar înglodate în misticul „bunului simț”, redus la inaniția personalității. Goe e șmecher, pentru că el „n-o să mai rămână repetent și anul acesta…”.

ADVERTISEMENT

Copiii și valorile naționale au devenit lozinci, în loc de trăiri. Voi reveni asupra acestui subiect, dar numai după ce vă voi reaminti că i-am dezbrăcat democratic de uniforme, ca să arate „cool” în saharianele turcești.

ADVERTISEMENT

Tovarășa din ’90 a venit cu Mențiunile

La începutul anilor ’90, „Tovarășa” devenise, brusc, „Doamna”. La vremea aceea, copii fără Coroniță fiind, nu ne-am imaginat că „Doamna” urma să capete și dreptul la păreri, cum avusesem noi, la blugi. „Doamna”, introvertită atee, și programată la cercurile de zgoande și de năzbâtii comuniste, a renăscut sub fumul mistic al Kentanului, cea mai mizerabilă „teză” anti-comunistă.

„Se dau numai mențiuni!!!”… A fost bestial… Niciun fraier nu și-a ridicat patalamaua. Dar chiar și în halul ăla, am petrecut împreună. Ne-am bucurat, ne-am osândit în har.

Tovarășele, ca și doctorițele, te priveau din vârful Kentului și „înainte”, și „după”. Numai că, în fumurile lor se proiectau Coronițele, și înainte, și după comunism. Numai că se proiectau miop. Serios, acum, poate că am fost noi tâmpiți. Sau… doar obsedați de săndăluțele Oanei Sârbu, când îi spunea lu’ Bănică: „Vaaaai, Mihai, și tu mergi la Olimpiada de matematică?”…

În ridicolul lor ancestral, acele replici ridiculizează copilot-națiunea de azi, care nu mai are „profii” pe care îi merită, ci „ultrașii” din peluza gândirii, care îi uniformizează, „în jos, nu în sus”, vorba lu’ Newton.

Dar… au venit „Mențiunile”. Bune și alea, că dacă te uitai la Coronițele Oanei Sârbu, nu-ți mai trebuiau Premii. Să revenim, totuși, la lucruri serioase!

Am fost „tata”, n-am fost premiant. Dar țin cu „My little Pony”!

Au trecut anii, și eu, unul, autorul acestui editorial, m-am „trezit” din materia de flușture, în spuma de tătic. Până atunci, la școală mersesem descendent: Premiul 2 în clasa I, cu … obligații că trebuie să merit premiul I anul următor. Apoi Premiul 2 pe bune. În a III-a, Premiul 2, cu indulgență, și în a IV-a, deja mă dădeam intelectual, drept și prin urmare am primit o… Mențiune. Ei bine, nu-mi amintesc dacă, mai târziu, am mai primit vreo „distincție”.

Cert este că și acum, în Epoca de Laptop a Evului meu Mediu, tânjesc la Coronița… „aceea”. De ce să-mi furi, Nelo, la orice vârstă, grația de a spera în mine?

Am crescut și am învățat, pe parcurs, cum să schimbi patine, cum să oblăduiești un mic dejun ecologic, de ce e bine și de ce nu e să sforăi (aviz tăticilor, este un excelent ceas deșteptător!), de ce e dulce să te vopsească G în culorile Universității Craiova, deși ea habar n-avea de fotbal, de ce sarea e dulce în piper, și mai ales cine este „My Little Pony”. Da, G era „my little” fetița mea…

…Și totuși, era cumplit când mă trezea micuța, pe la ora… X:Y. De fapt, nu contează, pentru că am uitat să vă spun, amândoi eram somnoroși, ațipeam împreună, deși lectura de seară nu lipsea. Se așternea un văl peste noapte, în care paginile caietului cu teme, numerotat „robespierrian” de către mine, dispăreau, ca prin vis, dimineața.

Fetița mea este și va fi o hoțomancă de teme, demnă de… toate Premiile. De ce să nu i le oferi, atât timp cât G pictează Dumnezeiește, iar al vostru sistem educațional încurajează medicamentația cu proletariat? Poate că acum, copilul, care mi-a crescut în brațe și mi-a maturizat maturitatea, merită o Coroniță, chiar dacă rupe, în continuare, paginile caietelor cu teme?…

Legea copiilor este sărutul pe frunte

La un moment dat ne-am despărțit, precum apa de apă. Mi-e foarte greu, ca om, ca … „fost” tătic, să pricep această depărtare a copiilor și a maturilor de „Sfânt”. „Sfânt” nu înseamnă doar Dumnezeu și tot Lotul Său de Mondiale, ci reprezintă simțirea, educația, și mai ales Trăirea. Chiar „premiată”, alintată și „mediocrizată” cum cred unii. Părinții au drepturi la premii pentru copiii lor, iar copiii sunt frenetici în apă de apă. Apă Grea!

Eu nu am fost „educat” să fiu „tată”, dar, la un moment dat, m-am trezit în această ipostază. Sau, m-am trezit în această trăire, din care nu mă mai trezesc, deși fetița mea este departe. Sunt, totuși, educat de bunul simț și chiar de depărtare. „Copilul meu” are meritele sale, pentru care trebuie să fie recunoscut ca atare, așa cum trebuie să se petreacă lucrurile cu fiecare copil. Indiferent dacă îl cheamă Nela sau… altfel.

Măi Nelo, sincer, pe tine te-a sărutat vreun părinte pe frunte? Dar nu în timp ce dormeai, ci când țineai teorii în „spațiul public”…

În copilăria premianților nu există îmbătrâniri

Pledoaria mea pentru copii nu începe și nu se încheie cu G. Da, îmi este dor de fetița mea. Și de Coronița ei, neașezată, încă, decât pe inima mea. Și pe aura ei. Ea, G, nu știe cine e Nela. Poate că n-o mai interesează nici „Premiile”, pentru că nu mai există acel context. Poate că n-o mai interesez nici eu. Și ce dacă?

Poate că noi am „îmbătrânit”. Dar în copilăria îmbătrânirii noastre, am plâns, atunci când o „Nela” socialistă ne așeza o Coroniță pe frunte sau măcar ne arunca o diplomă, între palme. Era Mergerea noastră înainte, când n-aveam voie – sau nu știam – să vorbim despre Sfântul Duh. Iar astăzi, vin „unii” și îmi fură „dumnezeirea” din tenișii copilului meu.

Cum a murit Doamna Nela….

Of, Doamne, am atâtea de scris pentru tine, Copilule… Aș vrea să-ți așez, la împlinirea fiecărui „10”, o Coroniță, pe creștet. Doamna Nela nu există. Nici prostia românească. Să-ți mai spun că ungurii oferă burse copiilor de prin clasa a V-a? Hai să rupem filele caietului! Sau se scrie „caet”?

Știți, dragi cititori, tați sau „netați” (scuze pentru misoginism…), mie mi-e dor de vremurile în care bucuria unei vate de zahăr, în Herăstrău, devenea demența suavă a părinților, pentru care Niculae a meritat să prade banii de Foncire, în loc să se „lumineze” cu Nela.

Mediocri și alintați, cum ne vrea „factorul modern”, nu vom putea fi niciodată. Vom ajunge, din păcate, să trăim, dar nu vom FI. Lipsa unei selecții adevărate nu atrage după sine goana după ne-medalie. Coronița „atât de discutată” îți conduce copilul către respectul față de el însuși.

EXISTĂ O EDUCAȚIE A ÎNVINGĂTORULUI, NU UITAȚI!

Nu o decizie, o lege, un discurs, o privire „tovărășească” ne confiscă nouă, copiilor de toate vârstele, copilăria. Dar raptul bucuriei îi poate degenera pe copiii noștri în așa hal încât să devină „semenii” unei societăți plate, egalizate, ai unui comunism actualizat și performant, la care nici țâcândrăii de Marx și Engels n-au visat.

Marx și Engels au fost îngerii nevaccinați ai egalitarismului, dar, spre deosebire de profesorul lor, Platon, ăștia se spălau la subraț cu apă fierbinte, se pudrau, mergeau la șprițuri cu capitaliștii și n-o să vă mai povestesc cum de nu reușeau să doarmă singuri…

Copilul bucuros este un învingător, precum copilul care plânge din dragoste, nu din nevoia ei. Fură-i bucuria, inclusiv cea a Coroniței, a Învățatului, și vei face din el cel mai cinic inamic al umanității… Pentru că el, deja, a pierdut totul. Mai ales pe sine însuși.

Copiii noștri nu sunt cruci și nici filme de război

Mie, dacă vreți să-mi furați copilăria, o să vă las. Sunt prea bătrân pentru răzbunări. Zelensky din mine are forma unui glob prea cioplit ca să nu înțeleg înțelesurile unei Lumi prea neocrotite de diavolii care se aleargă, unii pe alții, într-un angrenaj de stări civile, care devin, pe rând, cruci militare și psihice.

Copiii noștri nu sunt sclavii unui sistem militar internațional, și cu atât mai puțin, chiar dacă le plac „filmele cu Sergiu”, unui sistem militantist.

G și ceilați copii ai Țării Mele au Onoarea, nu dreptul, de a fi Premiați. Ei sunt altfel decât noi, mai dulci, mai… parșivi, dar mai drepți, pentru că rup foi moarte, din „caete”.

Dar ce spun copiii care se nasc chiar în timp ce scriu eu aceste rânduri? Mi-e groază. N-am metaforele în buzunar. Am doar Țara Mea și premianții de rigoare.

Mi-e dor de fetița mea și de Onorurile pe care le primește, în lipsa unei doamne Nela. Eu sunt aici. Ea nu învață pentru mine, ci pentru ea. N-o să fiu frivol, dragule cititor, să spun că scriu… „și pentru copilul tău, etc”. Asta știi, pentru că Andrei îți scrie din inimă.

Întrebarea este: mâine, ce tip de Coroniție trimitem, fiecare, celui Nenăscut?

Tags: