„Habemus Guvern!”… Noua echipă guvernamentală condusă de Florin Cîțu a fost desemnată printr-un consens tras de păr, după negocierile purtate între PNL, USR PLUS și UDMR. Configurația ministerelor scoate, din nou, la suprafață un fenomen cu care sportul românesc se confruntă de ani buni. MTS va intra pe mâna unui membru UDMR, după ce, în timpul mandatelor miniștrilor „neaoși”, am ajuns la sapă de lemn, în materie de finanțare, de proiecte și de performanțe.
În România se trăiește patriotic, cu tromboanele date la maxim și cu puterința în poziția „târâș”. Nu putem vorbi nici măcar de mioriticul „târăș-grăpiș”, care presupune că, undeva, cândva, anevoie, scopurile au fost ori vor fi atinse. Nu este vremea exclamațiilor patriotarde, dar faptul că mișcarea sportivă din România este incapabilă să ofere un expert potrivit acestui portofoliu (indiferent de negocierile politice!), încât MTS să nu fie miza unei „împărțeli” politice, este un derapaj impardonabil. Se pare că un demon al monotoniei bântuie prin multe lăcașuri…
Problema României nu stă în faptul că, în urma unor negocieri aspre (de parcă ne-am fi aflat în ograda Vaticanului și nu în ograda noastră plină de compromisuri), „un ungur” va tăia și va spânzura în MTS, ci în incultura de natură socio-politică și chiar sportivă, care ne-a caracterizat timp de decenii. În tot acest timp, ungurii au investit în sportul românesc de parcă ploua cu lăzi de zestre și chiar au avut și au de câștigat.
Desemnarea noii organigrame a Executivului aruncă un soi de fum cenușiu peste mișcarea sportivă, aducându-i pe unii să se tânguiască în maniera elevului chiulangiu, pe sistemul „da’ io ce am făcut rău, să pățesc așa o rușine?”.
Dincolo de negocierile politice, trebuie spus că, în materie de tineret și de sport, România a dus, în cea mai mare parte a perioadei de după 1990, o politică lăturalnică. După JO de la Sydney, o mulțime de specialiști, în frunte cu Octavian Bellu, au avertizat că mișcarea sportivă națională se duce pe copcă și că nu se întrevăd decât firave șanse de supraviețuire. Mulți au râs, cu tandrețea măgarului care, oferind o copită în dosul ăluia care-i dă de mâncare, își câștigă locul în istorie.
Ceea ce au afirmat Bellu și alții asemenea dumnealui este faptul că Sportul trebuie să devină politică de stat, indiferent de investițiile private. N-am înțeles acest lucru și iată unde am ajuns. Pe vremuri, circula o glumă, savuroasă de altfel: „Voi cu oaia, noi cu calu’, iote așa vă luăm Ardealu’!”. Sigur, rămânem în zona umorului, dar a umorului serios. Vecinii noștri arată, de ani buni, mai mult interes decât românii, în materie de manageriat sportiv, pentru că la aspectul în cauză ne referim în aceste rânduri.
Curioasa opacitate mioritică a ajuns să culeagă ce a semănat, timp de generații. Nu e nevoie să ne „ia” nimeni ceva, fie că e vorba despre vreun teritoriu, de un minister sau de o echipă de fotbal, cum ar fi Sepsi ori Csikszareda. Motivul e simplu și firesc: suntem corporatiștii perfecți în materie de furat propria căciulă. Inițiativele maghiare în România nu trebuie percepute ca un act de expansiune, ci ca un fenomen tipic globalizării. În timp ce noi adoptăm politica oii placide, Guvernul de la Budapesta sare pârleazul în Europa și propune o politică expansionist – pozitivă, în sensul investițiilor, din care, fie că ne place sau nu, toată lumea are de câștigat. E drept, mai mult „ei”.
Premierul ungur Viktor Orban este meșter în privința Strategiei de Politică Națională, un program care definește dezvoltarea comunității maghiare în întreg Bazinul Carpatic. În România, sportul, învățământul, cultura și sănătatea seamănă, în fiecare an, cu un soi de recoltă lăsată vraiște, împingându-și programarea înspre un alt veac. Puterea stă în investiții, în strategie și mai ales în hotărâre. Deciziile se iau rapid și se pun în practică în secunda „minus 1”. Acesta este cursul vieții europene actuale, pe care noi nu-l deprindem, rămânând seduși de cipăndeii lui Nea Nicu, ăia de se lăfăiau la soare, dezbrăcați de griji, în lumina letargică a „planurilor cincinale”.
România seamănă cu un bătrân și uzat magnetofon, dat pe repede numai în situații de criză și care se apropie de implozie. Și știți care e culmea? Aici nu se cade să vorbim despre frustrare, pentru că, vezi Doamne, „ne-ar lua ungurii MTS-ul”, nu de alta, dar MTS-ul nu se dă la „kil”. Pur și simplu, este rezultatul lipsei de soluții, al incapacității de a gestiona o țară și interesele sale, la care se adaugă incompetența premiantă.
Cineva îmi spunea, mai în glumă, mai în serios: „Și totuși, de-a lungul vremii, „ungurii” au avut miniștri buni, în Guvernele românești”. Mda… Este discutabil. Poate cu excepția răposatului Attila Verestoy, zis „drujba lui Dumnezeu” după genocidul produs asupra pădurilor, părerea pare pertinentă. Întrebarea, evident retorică, este de ce nu suntem capabili să ne gestionăm singuri, starea de fapt.
Evident, membrii UDMR și persoana care va fi desemnată să preia conducerea MTS are cetățenia română, deci discutăm despre un român, așa că nu e cazul să ne abonăm la tiribombe pseudo-naționaliste. Dacă acest personaj va fi „mai” român decât alți români, rămâne de văzut. Atunci, el ar putea fi mai „naționalist” decât alții se pretind a fi, dar stau cu mâinile-n traistă.
Rămâne, însă, gustul amar al incapacității de a trăi lumește odată cu lumea, de a construi ceva într-o epocă în care toți vecinii noștri clădesc, nu dărâmă.
M-aș bucura teribil, dacă portofoliul i s-ar oferi Gabrielei Szabo, de exemplu, sau soțului ei, Zsolt Gyongyossy. „De ce nu?”, întreb, de pe tușă… Ei au fost și au rămas printre românii „mai români” decât alții, care s-au bătut cu palma-n „chiepturile” de războinici și care, în prima pauză de masă, au băut o bere și s-au culcat.
Ignoranța aduce după sine tristețe, iar tristeța alunecă într-un fum gri, sub oblăduirea căruia tot mai mulți cetățeni (ok, acum i-a oprit pandemia, dar fenomenul are rădăcini încă din anii ’90) își strofoacă mințile cum să se cărăbănească din țară sau cum să moțăie, pe un salariu baban, la adăpostul unor funcții în care au fost puși „pe ochi frumoși”. Investițiile la care făceam referire (în fotbal, în handbal, în academii sportive) nu se referă doar la aspectul financiar, ci mai presus de toate, la mentalitate și la interesul particular, care, în asemenea situații, se contopește cu cel național.
Ce „plan de dezvoltare”, pe termen scurt, nu „mediu și lung”, cum le place unor politicieni să ne tot tragă din horoscop în Zodia Caterincii, ne furnizează mințile luminate, „românești”? Niciunul, dovadă că nici măcar nu sunt capabile să negocieze acordarea unor Ministere, darămite să mai scoată din tenebre și oamenii capabili să conducă aceste instituții!
Fără a fi „rasiști”, că românul e frate cu bășcălia, trăim din nou o zi neagră. Picurăm singuri, ca niște răni fără rude…