Vorbeam cu prietenii și mereu le spuneam: dacă mi-aș face echipă de fotbal, primul antrenor pe care l-aș lua ar fi Gigi Mulțescu.
N-a mai fost timp… Nici eu n-o să devin vreodată patron, nici nea Gigi nu va mai antrena, la rându-i, vreodată. Cel puțin aici, printre muritori…
Mi-a fost foarte drag nea Gigi! Și ca tehnician, dar mai ales uman, pentru felul său de a fi. Atâta decență rar mi-a fost dat să văd! Aproape toți angajatorii l-au păcălit la bani. Câteodată îmi permiteam să-l „cert“ fiindcă era atât de credul. Celor care au profitat de bunătatea lui să le fie rușine! Pentru nea Gigi n-a existat decât fotbalul, mirosul ierbii și o pasiune pe care nu o putea cuantifica în euro sau dolari.
Banii au reprezentat dintotdeauna pentru el doar o dependință sumar mobilată a casei solide, frumoase, construită pe fundația unui profesionist sadea. Când ești în putere pare o atitudine pozitivă, dar la bătrânețe rişti să tragi ponoasele. Pentru că acest adevărat slujbaș al fotbalului s-a stins sărac, în uitare, abandonat de aproape toți, cu excepţia devotatei lui soții, Sonia.
72 de ani, dintre care 51 de căsnicie! Cu asta am spus totul despre caracterul celui care a fost unicul Gheorghe Mulţescu! Le-a făcut pe toate bine…
Nea Gigi ar mai fi trăit, probabil, încă mulți ani dacă i-ar fi fost contul îndestulat pe măsura priceperii sale. De aceea, toţi cei ce trăiţi cu capul în nori băgați la cap ce spune clasicul Mitică Dragomir: „Măi, copii ai durerii, asigurați-vă bătrânețea! Cine n-o face își merită soarta!“. Cu profundă tristețe o spun, este valabil și în cazul lui nea Gigi. O lecție de viață mult prea dureroasă!!
Gheorghe Mulţescu a oferit multe, a primit puțin. E drept, nu-i nici primul, nici ultimul nedreptăţit al sorţii. Dar nu-i vom uita fotbalul-spectacol pe care l-a propus, filosofia frumoasă de viaţă. Şarje ofensive, ocazii, atacuri, goluri, toate ingredientele pentru care iubim necondiţionat fotbalul. Mulţescu a fost o instituţie! Pornind de la marele jucător și ajungând la desăvârșitul tehnician. O instituţie de care nu prea am ştiut să avem grijă…
I se spunea „Smurdul“. Pentru că resuscita echipele! Grupările pe care le prelua intraseră în colaps fotbalistic, pentru ca două luni mai târziu să se transforme miraculos din mârțoaga costelivă de care râdeau toți în armăsarul cu crupa lucioasă ce mânca jar pe gazon. Confesiunea Soniei Mulţescu din Fanatik este cutremurător de simplă: „De la o zi la alta, pierdeam câte ceva din el“.
Nea Gigi i-a salvat pe toți, pe el, însă, nici SMURD-ul n-a mai putut să-l salveze!
Odihnește-te în pace, domn profesor! Ai fost și tu, într-un mod original, un rege al „sportului-rege“. Un poet, poate în prea multe privinţe, mai ales că iubeai atât de mult versurile la ceas de seară. Ei nu au văzut, dar „coroana“ ți-a strălucit mereu în vârful creştetului, nea Gigi. Personal, am admirat-o dintotdeauna!