Editoriale

“Şumudică, acest veritabil Charlie Chaplin genial!”

Marius Mitran scrie despre performanţele lui Mircea Lucescu, Ilie Balaci sau Cosmin Olaroiu, dar şi despre cele actuale ale lui "Charlie Chaplin" Marius Şumudică.
02.01.2018 | 20:59
Sumudica acest veritabil Charlie Chaplin genial

„Când intram în careu, mă uitam în ochii apărătorului care-mi venea în întâmpinare şi mă pufnea râsul. Ei, îmi ziceam, acum să te văd ce-mi faci, că ori am trecut, ori e penalti!” Ilie Balaci mi-a povestit că asta simţea în multe meciuri, cu tot soiul de adversari. Simţea că-l pufneşte râsul, situaţiile erau atât de avantajoase, încât asta era reacţia.

Ei bine, dacă intri pe teritoriul fotbalului românesc, rişti să dai de un personaj în faţa căruia trăieşti aceeaşi stare: îţi vine să râzi. Numele lui e Marius Şumudică şi de ceva timp zâmbetul, fără să dispară de tot, îţi este completat de surpriză, de certitudine şi în cele din urmă de admiraţie. Adversar al multora, Marius a provocat iniţial zambete, apoi aplauze.

„Uite, domnule, până şi Liga crede că sunt cel mai bun!”

Începem anul 2018 şi cred că o problemă deschisă a fotbalului nostru este şi aceea a exportului de calitate. Nu vreau să vorbesc aici despre jucători, pentru că subiectul s-ar epuiza în două rânduri, şi alea nereuşite. Mă gândesc la antrenori, care în ultimii 15 ani aproape că n-au existat în Vest, unde n-am numărat decât titlurile lui Bölöni, cu Sporting Lisabona şi Standard Liège. Marile performanţe ale lui Mircea Lucescu, nume grandios în fotbalul european, au venit tot la cârma unor echipe din Est, Galatasaray sau Şahtior, chiar dacă a fost vorba de trofee continentale.

În Est însă e altă poveste. Ilie Balaci a cucerit cam tot ce se putea în lumea arabă, inclusiv Cupa Campionilor Africii, cu Tunis şi Supercupa Asiei, cu Al Ain. Iordănescu, după Supercupa Europei acum 30 de ani, a luat Champions League în Asia, cu Al Hilal şi cu Al Ittihad.

Am văzut acum câteva zile un interviu cu probabil cel mai valoros şi mai bine cotat antrenor român,Cosmin Olăroiu. Cât timp a ţinut discuţia, excelent condusă de Alex Săbău, în spatele lui Olăroiu, pe o etajeră, se puteau vedea câteva din multele trofee ale celui care a construit, şi în fotbalul vestic, o mare performanţă, cea mai mare a României de după 1989, acea semifinală de Cupa UEFA din 2006, când Steaua a fost la un minut de finală.

Mă întorc la Şumudică. Ajuns şi el în Turcia, adică tot în Est, Marius a pus pe roate o echipă, Kayserispor, abia scăpată de la retrogradare astă-primăvară. Azi, băieţii lui Şumudică se bat pentru cupele europene cu Galata şi Beşiktaş, ultima recent câştigătoare de grupă în Champions. Dar, vorba lui Balaci, îmi vine să râd, ori de câte ori intru în „careul” lui Şumudică. După tot felul de vorbe înţepate la adresa sistemului competiţional, Şumi a venit acum un an, la ultima conferinţă de presă din sezon, fluturând revista Ligii. Îi dedicasem acel număr şi îl pusesem pe copertă, cu titlul „Cel mai bun”. „Uite, domnule, până şi Liga crede că sunt cel mai bun!” Cei din sală au râs, apoi au aplaudat, aşa cum am făcut toţi în ultimii ani, când l-am întâlnit pe Şumi.

Iată-l azi, veritabil Charlie Chaplin genial, cucerind redute acolo unde doar Mircea Lucescu a izbutit cândva. Cu el, Alibec era cel mai bun fotbalist din ţară, cu el Budescu era cel mai mare fobalist. Cu el, Silviu Lung e cel mai bun portar din Turcia, iar Săpunaru, unul dintre marii apărători. Victoriile, ca şi cuvintele lui, sunt toate memorabile. Odată pătrunşi în „careul de pedeapsă”, vorba unui comentator, e obligatoriu să râzi, dar şi să înţelegi şi să preţuieşti. Şumudică a eliminat cu Astra, de două ori, pe West Ham United, fără să bănuim măcar că poate. Ne-am distrat, dar el nu s-a oprit, a luat titlul şi l-a dus la Giurgiu.

Aşa am zis şi de Balaci pe vremuri, că antrenează cămile. Când trofeele şi milioanele de dolari s-au strâns, n-am mai zâmbit, am aplaudat.

De vreo 10 ani Olăroiu câştigă tot ce se poate câştiga în cea mai bogată, luxoasă şi pretenţioasă parte a lumii. Mircea Lucescu e selecţioner al Turciei, Răzvan se bate la titlu în Grecia, cu PAOK. Ştiu, ştiu, ştiu… Marile campionate sunt cele din Anglia, Spania sau Italia. Dar cine pătrunde acolo?

Nu e exclus însă, ba chiar e foarte probabil, ca fotbalul din Vest să-şi ia din Est, în curând, şi antrenorii de top, aşa cum îşi ia azi jucătorii şi banii. Granzii din occident sunt arabi, chinezi, ruşi sau thailandezi. De la PSG şi Manchester City la Atletico Madrid, Chelsea sau Leicester. Barcelona joacă pe piept cu Qatar Foundation, Monaco şi Arsenal aparţin unor ruşi, iar Milan şi Inter chinezilor. Lumea fotbalului, ca şi cea financiară, şi-a comprimat spaţiile. Scena mare, acolo unde vor toţi, e în Vest, dar tot mai mulţi bani vin din Est. Acolo avem şi noi acum antrenorii de clasă. Lucescu, Olăroiu, poate mâine va fi şi Şumudică. Trofeele din spatele primilor doi se strâng greu, poate nici într-o viaţă. Fotbalul de azi arde şi epuizează. Dar plăteşte.

Cu gândul la bătălia de acasă, care reîncepe într-o lună, dintre Dan Petrescu, Dică, Mangia sau Hagi, să fim atenţi la ce se întâmplă şi în dreapta noastră, cum te uiţi la hartă. Nu de alta, dar alte careuri sunt interzise pentru noi. Vă pufneşte râsul? Atunci nu intraţi în suprafaţa de pedeapsă! Trageţi de la distanţă şi voi, ca Şumudică.