Editorial Mitran: “Ne eliminăm pe noi înşine, ca să putem plânge!”

Marius Mitran   
în Stiri sportive
12/12/2017, 13:39
Editorial Mitran: “Ne eliminăm pe noi înşine, ca să putem plânge!” GALERIE FOTO

Singura salvare a celor învinşi este să abandoneze orice speranţă, zice Marin Preda în “Cel mai iubit dintre pământeni”. Da, speranţele neîmplinite, speranţele care nu întâlnesc nimic la capăt de drum, eşecul, înfrângerea te doboară. Ca să rezişti, ca să te salvezi, zice Preda ironic, nu-ţi mai face speranţe! Sună cunoscut, nu? Parcă pe poarta Infernului lui Dante scria la fel: “Lasciati ogni speranza, voi ch’entrate”.

Dar e oare un Infern locul în care ne-au abandonat fetele noastre?

Cel mai probabil, nu. Un meci pierdut în ultima secundă e o marcă înregistrată a noastră. Dacă e să pierdem, noi aşa pierdem. De ani mulţi, doar aşa ştim să plecăm acasă. Şi nu numai la handbal. Marile noastre speranţe se prăbuşesc nu cu zgomot, ci înăbuşite în batiste. La noi se plânge mult şi se pot explica puţine. De aceea, cred că totul e o chestiune de viaţă şi mai puţin de sport.

Să conduci un meci în care, oricum, eşti din start mare favorită, de la un capăt până aproape la celălalt capăt, să te joci cu adversarul, să dai deoparte şi să arunci toate şansele pe care singur ţi le-ai creat, ca să poţi izbucni în plâns în ultima secundă, ei bine, doar noi putem face constant aşa ceva. Pe noi nu ne învinge niciodată adversarul, în nobleţea noastră spirituală nu îl lăsăm să se bucure de victorie. Noi ne eliminăm pe noi înşine, ca să putem plânge. E puţină logică în tot ce construim şi foarte multă isterie.

Să ne obişnuim, însă, cu asta. E specificul naţional să regretăm ce am fi putut fi, dacă nu am fi ce suntem. În general, noi iubim sportul, nu îl înţelegem, nouă ne place viaţa, îi lăsăm pe alţii să o construiască. Avem cele mai bune fete din lume, avem cea mai mare jucătoare de pe mapamond, dar îi numărăm banii de pe card. Speranţele lor sunt ale lor, iar speranţele noastre sunt ale noastre. Noi ştim de la venerabilul nea Imi că nu e bine să ne facem iluzii, ca să nu avem deziluzii. Dar ce te faci când trebuie să trăieşti doar din iluzii?

De aceea, de pildă, e uriaşă Simona Halep. De aceea ea e chiar cea mai bună din lume, indiferent cât i-am număra noi finalele, titlurile, ori banii din cont. Simona e atât de sus pentru că are în primul rând spirit. Poate că nu are nervii de oţel ai Serenei, dar are credinţă. Şi ea îşi face speranţe dar, mai mult decât atât, şi le susţine. Crede în ea, crede în ceea ce construieşte, crede că poate şi de cele mai multe ori, chiar poate.

Acolo sus, în lumea dezlănţuită a marilor succese, în care ne luptăm să pătrundem, în care ne gâtuim cu adversarii, cu secundele, cu clipele, cu viaţa şi cu lacrimile care rămân ultimele de partea noastră, e nevoie de credinţa că poţi. Nu speraţi, fetelor, ci fiţi sigure de ceea ce sunteţi! “Dacă mă aşez la masă să scriu o poezie, fără să am credinţa că va fi cea mai frumoasă poezie din istoria literaturii, atunci mai bine nu mă aşez”, zicea Nichita.

Dragele noastre, aveţi credinţă, nu doar speranţa că sunteţi cele mai bune şi atunci, abia atunci, veţi fi ceea ce n-aţi fost, ba chiar mai mult decât atât!

P.S. Un patron sârb al unei cafenele pe care o frecventez, mi-a spus cândva: “Să te ferească Dumnezeu de cehi. Ăştia bat pe oricine, oricând, mai ales când crezi ca n-au şanse. Nu-i poţi citi, nu-i poţi înţelege. N-au nici temperamentul latinilor, nici forţa ruşilor, nici rigoarea nemţilor. Dar au câte ceva din toate. Cu ei nu ştii niciodată ce te loveşte!”

Ceea ce era de demonstrat.
 

Închide ×