Uneori, asistând la jocul dintre două echipe, ești tentat să faci o comparație și între orașele de unde provin. Pentru că, în ultimii ani, metropolele înving și fotbalistic orașele. În niciun caz această departajare nu s-a făcut întâmplător în fotbal. Grandoarea ți-o dă și mediul în care trăiești și îți desfășori activitatea.
Privind meciul Slavia Praga – CFR Cluj, vizionar, am făcut și o comparație chiar prin ceea ce exprimau cele două echipe pe teren, comparativ cu emblemele arhitectonice ale celor două orașe. Astfel, diferența de valoare a fost și între ceea ce este Praga – o capitală de fost mare imperiu, Sfântul Imperiu Roman (962-1806), între anii 1355 și 1438 – și „burgul” provincial (e drept, din ce în ce mai dezvoltat) care este Clujul.
Slavia a atacat pe spații largi, așa cum sunt și bulevardele din Praga. Cu mentalitate de învingător. Iar Clujul s-a închis pe niște străduțe defensive, ușor de străbătut cu mijloacele tehnico-dinamice ale praghezilor.
Orașele importante sunt străbătute de fluvii. De unde și atractivitatea ce o reprezintă. Sigur, Bucureștiul nostru este străbătut mai mult de o… „gârlă”! Cum i-a spus Gorbaciov lui Ceaușescu în ultima întâlnire avută în capitala noastră, în iulie 1989. Praga are Vltava, iar Clujul are Someșul. Ei bine, în filmul și datele disputei fotbalistice, debitul ofensiv al Vltavei a fost net superior celui al Someșului, privit de pe deal de „frânarii” CFR.
Iar în privința monumentelor, nu se poate compara Starý Královský Palác (Vechiul Palat Regal) sau statuile de pe Karluv Most (Podul Carol) cu biserica Sfântul Mihail și grupul statuar Matei Corvin din vechea capitală neoficială a provinciei Transilvania, oficială numai 64 de ani pe adunate, din 1790 până în 1848 și din 1861 până în 1867. Dacă am lua în calcul și Piața Orașului Vechi din Praga, cu cel mai vechi ceas astronomic aflat în funcțiune din lume și catedrala Sfântul Vitus, diferența de imagine și istorie ar fi covârșitoare. Ca și în joc după minutul 20, finalul echilibrului dintre cele două echipe.
Și în mentalitate și concepție de joc, antrenorul lor, Jindřich Trpišovský, s-a dovedit superior conservatorului pricinos Dan Petrescu. Cehul are o distribuție dinamică pe margini, simplă și eficientă în construcția realistă de la mijloc și o apărare de veritabile blindate Škoda. Cu portar cu tot, remarcat cu mare exagerare ca „salvator” de antrenorul „frânarilor” .
Dan Petrescu are un lot cu valențe aproape perfecte dar, tare ciudat!, preferă să joace cu lenți pe benzi, Deac și Omrani, cu statici la mijloc, Aurelio, Bordeianu și Djoković. Apărarea sa a fost ușor de depășit, faza de la golul, sau autogolul, primit în minutul 65, cu tot flancul drept vraiște, spunând mai mult decât totul de la sine. Având o singură ocazie de a marca, luftul lui Rondon (modest ca atacant, lent, fără tehnică) din minutul 17, n-a putut echilibra balanța cu cele patru, cinci situații clare ale Slaviei de a marca. Discursurile de șiretenie păguboasă și învinsă ale lui Dan Petrescu merită de data aceasta uitate… Oricum, o performanță a realizat. Făcând mai accesibile pretențiile financiare de „propriu buzunar” ale întunecatului lor proprietar, Neluțu Varga ot Gilort… Deocamdată, cu ce vine din participarea în grupele Europa League, acoperă cam două treimi din din datoria, se spune, de 18 milioane de euro ce-i putea duce pe „frânari”, după insolvență, direct în faliment.
În a doua încercare a unei echipe de la noi de a ajunge în grupele europene, „fecesebecaliuța” în jocul retur cu Guimarães, am fost, doar printr-o execuție ratată, capul lui Cristea în brațele portarului, în prelungiri, teribil de aproape să consemnăm un deznodământ apocaliptic. Ce se întâmplă odată cam la 50 de ani în fotbal. De aceea am abandonat imediat tentația de a face aceeași comparație între orașe și emblemele lor, ca în prezența CFR-ului la Praga.
După primul joc, de la București, cele două distribuții păreau apropiate ca valoare. În niciun caz ca în delirul becaliot de la Pipera și Palat, acum cu tăria unui verdict patologic: „Îmi tai capul dacă Guimarães ne dă gol!”. O astfel de inepție i-a ambiționat pe localnici, deși nu cred că era nevoie. Pentru că, per total, diferența dintre prestația Vitoriei și cea a „fecesebecaliuței” a fost imensă. Cam ca de la mașina care își crează situații nenumărate în careul advers, la măgărușul de turmă care ia numai sudălmi, neînțelegând nici el și nici cei de pe margine de ce „fecesebecaliuța”, condusă acum de pe tușă, la propriu și la figurat, de un chip de icoană bizantină stuchită de păgâni, a fost alcătuită în afara oricărei logici primare pentru un asemenea joc.
Bine-nțeles că de vreo trei ani campania de achiziții făcută la voia întâmplării și după toanele apropitarului Gigi Becali, nu a acoperit nevoile reale, pe posturi, ale echipei. Trezindu-ne astfel aseară cu atacantul Roman că-l înlocuiește după 25 de minute pe total depășitul și gălbejitul deja fundaș Crețu! La mijloc cu două… copăi, Pintilii și Popescu, care n-au nici măcar balansul de atenționat adversarii. Iar în atac a fost haz mare! Pe Vînă, mijlocaș get-beget, tornante dreapta, ca Bruno Conti în „squadra azzurra” lui Bearzot, îl trăgea obișnuința la mijloc, nu dispunerea tactică chipurile ordonată de doar creștinul de pe margine. Și alături de el două „vârfuri” boante, Coman și Tănase – ce păcăleală de nici jucător, nici actor! -, care de data asta nu au mai avut nici șansa să se trântească în careu advers. Și, pentru că am amintit de Bearzot, la școala de antrenori dacă le ceri să prezinte tactica „squadrei” lui Enzo, rămâne foaia albă… La pauză a intrat și „buhaiul” fără picioare Gnohéré, în locul „căpitanului”, acum doar de paradă, Pintilii. Apoi portughezul Moutinho! Care, bietul de el, arată pe teren ca spectatorii luați imediat în coarne în coridele cu public de la Faro! Oferite prin anii ’70 de Fernando Barata ca să nu-l exproprieze revoluționarii de după înlăturarea capabilului om de stat António de Oliveira Salazar.
Dacă mai luăm în calcul și și filmul partidei, drama „fecesebecaliuței” se putea încheia cu o adevărată tragedie. Fotbalistic vorbind, bine-nțeles, că doar n-a murit nimeni, Slavă Domnului… Deși „urări” în acest sens am văzut… Și n-a fost o tragedie pentru că numai norocul arhicunoscut al Stelei, moștenit acum de „fecesebecaliuța”, a făcut să nu se urce în charterul de întoarcere pe ultimul loc din Liga 1 cu șase, șapte goluri în bagaje. Ceva normal, altfel, la câte ocazii MARI, 10 (zece!) în total, în afara șuturilor peste poartă – și ele vreo șapte, opt! – au avut, fără să forțeze, gazdele. Cu un singur atacant mai de luat în seamă, brazilianul Douglas!
Ei, acum începe, cu adevărat, nebunia! Când, spre final, având stoperii în careul Vitóriei, unul dintre ei, Rică Venturiano după mustăcioară, Iulian Cristea după buletin, a fost lovit de o centrare în moalele țestei. Suspans total, situații de preinfarct în tribune și pe teren… Cum am văzut-o și pe mama lui Fănuș Neagu siderată, cu mâna la gură, când genialul ei fiu i-a spus cât a costat o petrecere într-o seară: „Mamă, ai băut vaca!”. Noi, ce puteam să mai spunem?! Că… așa-i în fotbal? Că așa-i în fotbal: dacă „buclucașa” se ducea puțin în lateral? Firesc dacă era „țintită” bine, cum ar fi spus ardeleanul cu valoare îndoielnică Cristea, smuls și el cu surle și trâmbițe (mereu m-am întrebat dacă surle și trâmbițe nu sunt același lucru…) din liniștea sa de mișcare în ritmul amețitor al dansului zbuciumat de fetele de la Căpâlna, din pășunea cu fotbal de la Mediaș.
Eu ca eu, am mai trăit de câteva ori dintr-astea. Contra Olandei, în mai 1974, la Amsterdam, înaintea Mondialului din Germania de Vest, în care „portocala mecanică” a jucat finala. Și contra unei selecționate Alianza – Municipal, la Lima, în februarie 1971. Trebuia să luăm de fiecare dată vreo zece „boabe” minim! De fiecare dată Rică Răducanu și Mircea Constantinescu au făcut miracole între buturi. Pe Ricuță mingea l-a lovit și în… năsucul care, din acea lovitură, a devenit… năsoi! Atenție, nasul și nu altceva, cum se mai bârfește pe prispele, ulucile și șanțurile noastre…
În final, revenind la oile noastre, tare necunoscători și fără inimă de creștini, portughezii i-au cerut… capul lui Becali aruncat în țărână! Asta ne mai lipsea! Ne spusese deja Gigicu că s-ar retrage pe la Athos. O fi sosit momentul să ne „pedepsească”. Și-l aveam pe Ioan Botezătorul reîncarnat într-o nouă poveste în… Gigi ot Pipera Botezătorul. Chiar ne pricopseam! Să vezi atunci coadă la palate și pe Luțu împărțind milostiveniile lăsate printre zăbrele porților de palat cu gură de dispariție de regretatul (de o mare parte a presei) martir neînțeles, pus pe altarul credinței.