Un text, ca să reziste, trebuie să se desprindă puţin de tristeţea sau de euforia momentului. În cazul de azi, euforia.
David Popovici e primul nostru recordman mondial (dintre bărbaţi) într-un sport care înseamnă, alături de atletism, coloana vertebrală a olimpismului. În nataţia noastră, doar Tamara Costache a mai stabilit un record al lumii. Buuuun.
Dar chiar nu încearcă nimeni să explice fenomenul Popovici reliefând şi rolul imens al antrenorului, care era un nimeni până acum câteva luni? Din păcate şi pe nemeritate, e un admirabil necunoscut şi azi. Nici eu nu i-am scris numele, ca să vă fac să-l căutaţi.
O certitudine pentru istoria sportului avem. David Popovici este încă junior şi recordul lui mondial la seniori nu va fi bătut niciodată de un junior.
Dacă Nadia a învins computerul, la Montreal, Popovici a învins timpul. Timpul generaţiei lui şi segmentul temporal al vieţii noastre. A obţinut nişte victorii memorabile într-un timp foarte scurt.
Marea problemă a acestui text este adjectivul de mai sus – „memorabil“. Noi ne extaziem repede şi uităm iute.
Îşi mai aduce aminte cineva de caiacistul Aurel Vernescu? A fost port-drapel al României la Jocurile Olimpice, a fost de nu ştiu câte ori campion mondial, dar nu a luat aur la Olimpiadă.
În sport, posteritatea e îndoielnică. Dacă David Popovici nu ia aurul la Olimpiadă, rămâne doar în statistică. Pentru el, acum începe greul, deşi are o calitate pe care n-am văzut-o nici la Mark Spitz: în apă iese din conturul şi limitele umane. Înoată ca un delfin, iar constatarea asta e prozaică, nicidecum metaforică.
Teama mea este că reprezentanţii altui continent vor avea la Olimpiadă un înotator mai slab decât David Popovici, dar cu 10 doctori şi un laborator de doping în spate.
Şi aici nu e teoria conspiraţiei. Pe acel continent, pentru înot şi atletism sunt două laboratoare. Iar laboratorul care fabrică medicamentele e întotdeauna cu şase luni înaintea laboratorului care le depistează.