Editoriale

Editorial socios Cornel Dinu. De la Dinamoul fără fotbaliști, întâmplător al buzunarelor nesătule ale lui Nevoiță, spre un nou Dinamo

13.07.2020 | 16:27
Editorial socios Cornel Dinu De la Dinamoul fara fotbalisti intamplator al buzunarelor nesatule ale lui Nevoita spre un nou Dinamo
Editorial socios Cornel Dinu. De la Dinamoul fără fotbaliști, întâmplător al buzunarelor nesătule ale lui Nevoiță, spre un nou Dinamo. Sursa foto: sportpictures. eu
ADVERTISEMENT

Pasul de început al suporterilor legendei de iubit mereu DINAMO, de a deveni acționari principali ai societății, este de pus la inimă. Inimă de „câine”!

Au folosit de toate, de la foc și pară la cruce creștină, sudălmi, ocări și chiar vorbe de… har (v-ați fi așteptat la vorbe de ocară, nu?) la adresa nevolnicului lăsat cu inconștiență în 2013 să preia Dinamo anului meu de naștere… Și bine au făcut!

ADVERTISEMENT

Fiind galeria cea mai prezentabilă în strigări și strigături – da, și imagini! -, în peluza de neuitat, mult și peste „Craiova Maxima” care se reînfiripă în ultimele decenii, cu bune mai multe decât ceva rele, încearcă să salveze brandul Dinamo.

Editorial socios Cornel Dinu. De la Dinamoul fără fotbaliști, întâmplător al buzunarelor nesătule ale lui Nevoiță, spre un nou Dinamo

Au obținut semnătura prădalnicului Nevoiță pe memorandumul cu condițiile impuse pentru de a deveni acționari majoritari în ceva timp, dar greul abia acum începe.

ADVERTISEMENT

Incontestabil, au sugerat și arătat cluburilor fotbalistice de la noi Calea… Primarii de acum și legislația actuală nu au disponibilitatea primilor secretari de altădată în a ajuta fotbalul.

Și interesul societății românești este mult mai diversificat de 30 de ani încoace față de vremurile când se creau generații de fotbaliști cu nimic mai prejos decât cele ale Occidentului profesionist. Și chiar din câteva „oaze” ale Estului oropsit după „Cortina de fier”, deghizate în „fotbal amator”.

ADVERTISEMENT

Iar așa-zis „băieții deștepți”, apăruți firesc după orice tomberon al istoriei care se dărâmă, ca în decembrie 1989, belferi iubitori ai fotbalului, au devenit și diriguitori al său, mânați de instinctul de când lumea „Cine-mparte, parte-și face”… Și a avut grijă „Ioropa” comandatoare să pună cozile de topor neaoșe să-i ducă la sapă de lemn și chiar la „zuhause”.

Blestemați să nu avem continuitate în tradiție, s-a ajuns, mai ieri, într-un celebru derby de altădată, Petrolul – Rapid, ambele acum la matineul diviziei secunde, practicanți ai jocului să rateze trei lovituri de osândă consecutive! Trei! Una după alta!

ADVERTISEMENT

Și câte și mai câte se întâmplă, de nu-ți mai vine să te uiți la „sportul-rege”, ajuns nici măcar „Cenușăreasă” la noi. Păi Mircea Dridea, frații Munteanu, Nichi Dumitriu sau Puiu Ionescu marcau și cu călcâiul de la 11 m.

Editorial socios Cornel Dinu. Exemplul de vis Bayern München

Actul de curaj, teribil de riscant dacă ne gândim la situația echipei în acest dramatic final de sezon, al suflării organizate din, dar nu numai, tribune a „câinilor roșii”, este o mânușă aruncată cluburilor noastre.

Dacă am reuși să avem 100.000 de cotizanți, nu 200.000 ca Bayern München, și câteva multinaționale (sau ce-a mai rămas din naționalele românești…) precum Allianz, Adidas, Telekom și încă vreo câteva partenere financiare ca la Clubul Sportiv Bayern München și Societatea Comercială Fotbal Club Bayern München (așa este organizată administrativ, la nivel de conducere, multipla campioană a Germaniei), ne-am reveni în câțiva ani. Visez, nu-i așa?…

Nu i-a spus Tudor Arghezi Majestății Sale Carol al II-lea, întrebat fiind „ce nu merge la noi”, „Nu merge la noi că n-avem nemți, Majestate!”? Sau ce zicea profesorul Dumitru Drăghicescu: „Românii sunt în stare să pornească cu entuziasm și zece lucruri deodată, dar nu numai că nu le termină, nici măcar nu le definesc”.

Și asta la începutul secolului trecut, când eram regat în lumea bună a Europei. Nu colonie a „Evropei comunitare” în care „lupii” din două, trei țări hăituiesc „iepurașii” Estului abandonat sovietelor în frigul primăvăratic din februarie 1945, la Yalta

Editorial socios Cornel Dinu. Cum s-ar ajunge la un început de cam 25% dintr-un buget ce ar readuce în doi, trei ani gloria de altădată în „Ștefan cel Mare”

În fine, este de urmărit și de ajutat cu tot ce se poate primul semn de unire a unei masive comunități de la noi, fie și doar în fotbal. Aceea a „câinilor roșii”.

Care, la dezbinarea genetică ce ne scrie istoria mai mult nefastă, trebuie să țină cont și de premoniția cinicului Tayllerand, dusă istoric și tragic la începutul campaniei marelui Napoleon în imensa Măică Rusia…

…Se spune că înainte ca împăratul nepereche să treacă Vistula, în septembrie 1812, pornind cucerirea autodistrugătoare în nesfârșitele stepe rusești, i-a sărit în fața calului un… iepure! „Sire, aveți grijă! Semn rău!”, i-a spus mareșalul Joachim Murat, cumnatul său, mereu lângă împărat la bine și la greu… Iar Napoleaon i-a răspuns cu vorbele lui Tayllerand: „Mon general, în istoria noastră, uneori ce începe «en fanfare» se termină «en clochard»…”. A avut gură de aur, dar pocită…

Dacă s-ar strânge măcar 25.000 de „câini roșii” care să cotizeze 100 de euro pe an, ar fi un început de cam 25% dintr-un buget ce ar readuce în doi, trei ani gloria de altădată în „Ștefan cel Mare”. Totul depinde de cine conduce.

Restul trebuie să vină de la Ligă, marketing și sponsori reali, nu care să aducă materiale pentru imobiliarele unui Nevoiță. Dar, înainte de așa ceva, decisiv este cum se conduce noua societate…

…Știindu-se că alt mare sociolog Dimitrie Gusti spunea, tot la începutul secolului trecut, că „unde sunt trei români (permiteți cu indulgență să parafrazez, clasicul spunea de doi…) repede începe scandalul”.

Iar frații noștri de gintă, italienii, cu luminări și viscole provocate pe Pământ din spațiu, care ne lovesc și pe noi, declamă după o economie de piață continuă sute de ani: „Orice asociere e bună, dar numărul asociaților trebuie să fie impar, trei fiind periculos de multă vreme”.

Editorial socios Cornel Dinu. „O armată de cerbi cu un leu în frunte este mai puternică și învinge o armată de lei cu un cerb în frunte”!

Fi-vom noi în stare vreodată să ne învingem ambițiile personale, desuete, dovedite mai mereu deșarte în finaluri aducătoare numai de suferință, în favoarea interesului general? S-a întâmplat rar în zbuciumata noastră trecere prin veacuri…

Nu-i o scuză că nu ne-au lăsat nici imperiile între care Providența ne-a așezat. Deoarece, uneori, minți de oțel cu foc și acadele în mâini traco-romane decise de aceeași Providență, cu care au știut când, ce și cum să facă, ne-au dictat binele de care ne-am bucurat și aveam atâta nevoie…

Spun vechii celți: „O armată de cerbi cu un leu în frunte este mai puternică și învinge o armată de lei cu un cerb în frunte”! Și la câți ani-lumină este acest adevăr de coaforul pus de Nevoiță și ai săi ciraci de distrugere fotbalistică de la felinarul roșu al hotelului Rin, să dețină echipa „câinilor roșii”!

Da, „câinilor de purpură” de altădată, astfel am trecut și poate vom mai avea de trecut prin Iad. Că n-o să-mi spuneți, cumva, că nici măcar „potăile” de acum, doar pavoazate în practicanți ai fotbalului, fără părul și colții de altădată ai „zăvozilor” de teama cărora tremurau adversarii să nu ia multe goluri când veneau în „Groapă”, aduși de veritabili hingheri care decid în club de mulți ani nu sunt cu mai mult de un picior în imensa groapă rușinoasă a retrogradării…

Mai avem timp să vorbim de ce a fost, de ne râd și curcile în acești ultimi ani față de „comandourile” de fotbal adevărat atâtea decenii în „Ștefan cel Mare”. Cel mai important este ce-i de făcut de acum încolo…

Editorial socios Cornel Dinu. Sunt vinul împărtășaniei sincere, ce devine parcă mai plăcut la sorbire, doar ca senzație stropit cu sifon…

Îmi voi spune părerea în continuare, ca de fiecare dată când am simțit nevoia să o fac publică, prin adevăruri pe care mi le asum, oricât de multă suferință îmi vor aduce acestea.

Sunt și vor mai fi ceva delicvenți scelerați ce sunt genetic condamnați în a ascunde adevărul, care mă fac „sifon”. Nu mă mai „alintați”, rebuturi comportamentale! Bunicul chiar a avut fabrică de apă gazoasă, sifonărie, în 1905, la Bârlad.

Destinul este implacabil. Sunt vinul împărtășaniei sincere, ce devine parcă mai plăcut la sorbire, doar ca senzație stropit cu sifon …

Despre etapă și implicațiile rezultatelor ei, aveți puțintică răbdare, stimabilior (da-ți-ar Dumnezeu odihnă veșnică, nene Iancule!), să se desfășoare și bătălia din Gruia, dintre „frânarii” sub presiune oltenească și „gaziștii” medieșeni, care respiră mult mai bine scăpați de presiunea insolvenței.

ADVERTISEMENT
Tags: