Cunoscut ca fiind un om căruia nu i-a plăcut niciodată să iasă în evidență, Emeric Ienei nu a epatat nici măcar după ce a realizat cea mai mare performanță a fotbalului românesc: câștigarea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua.
Deși se afla pe cai mari după succesul fantastic de la Sevilla, din 1986, marele tehnician a preferat tot timpul să rămână în umbră. De aceea, el nici nu a acordat prea multe interviuri în presa acelor vremuri.
Decedat la vârsta de 88 de ani, Emeric Ienei lasă un gol imens în inimile iubitorilor fotbalului din România. În memoria unuia dintre cei mai mari antrenori români din toate timpurile, FANATIK vă prezintă un interviu pe care Ienei l-a acordat la acel moment.
Trecuseră două luni după ce Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni și jurnalistul Ion Jianu a avut o amplă discuție avută cu tehnicianul ”militarilor”. Interviul a fost publicat pe 15 iulie 1986 în revista lunară ”Ramuri”, editată de Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Dolj.
Performanţa echipei de fotbal Steaua a devenit deja o ”poveste“ adevărată, frumoasă și de neuitat. Primiți sincerele felicitări ale Craiovei! Ştiu că aţi fost asaltat de presă după acest succes. Mai aveţi răbdare să acordaţi un interviu, în exclusivitate, revistei RAMURI?
— Mulţumesc pentru flori, mulţumesc pentru invitaţie… Dacă mai am răbdare?! Mi-aş dori să am cât mai multe asemenea prilejuri ! Şi trăiesc cu speranţa că echipa Steaua şi în viitor va face… performanţă, iar antrenorul echipei va mai avea motive de a fi abordat de presă.
Cum simţiţi acum această victorie, ce gânduri suscită un asemenea palmares unic în fotbalul românesc?
— Gândurile mele de acum mă ”duc“ înspre jocurile care ne aşteaptă, deoarece ziua de 7 mai se uită — adică nu se uită, rămâne în istorie, dar noi trebuie să uităm. Acest 7 mai ne obligă şi mai mult.
În legătură cu acest meci, v-aş ruga să-mi povestiţi un fapt nerelatat presei până în prezent
— ……. Deci, am câştigat, s-a terminat infernul, a urmat conferinţa de presă, m-am îndreptat spre maşină şi brusc m-a cuprins o tristeţe fantastică ! Pur şi simplu, de la starea de extaz, am ”căzut“ într-o depresiune… M-am îndreptat spre hotel, acolo mă aştepta soţia, am avut o discuţie asupra meciului, ne-am bucurat amândoi şi… mi-am revenit, dându-mi seama că, totuşi, am câştigat… Cupa Campionilor Europeni!
Ce moment vi s-a părut cel mai greu?
— E destul de greu de răspuns… După părerea mea momentul cel mai greu a fost acela când doi jucători — Majearu şi Boloni — de care ştiam precis că au un psihic foarte echilibrat (Majearu este, totuşi, flegmatic, dar Boloni este un fotbalist de un echilibru extraordinar), au ratat transformarea loviturilor de la 11 m… M -am prăbuşit pur şi simplu! Noroc cu Duckadam care a reuşit să echilibreze balanţa! Şi…
Dumneavoastră cum explicaţi acest teribil fapt petrecut într-o finală de cupă europeană, Duckadam intrând în… poveste?!
— Poate nici nu se va mai repeta această performanţă a lui. Duckadam, la fiecare antrenament, apără cel puţin 30—40 de lovituri de la 11 m, trase de Stîngaciu, coechipierul lui. Chiar fac pariuri… Dar nu acest fapt a determinat unica ispravă cunoscută. Steaua, mai bine spus, şi acest fapt a determinat succesul lui. Dar afirm că aici un rol foarte mare l-a avut hazardul. Se ştie că loviturile de la 11 m nu se apără de portar, ci se ratează de executant… Cred că importanţa jo cului i-a depăşit pe spanioli — la ei acasă – mai mult decât pe noi. Bunăoară, Lăcătuş, în… inconştienţa lui, a transformat lovitura de la 11 m. Balint având apoi o misiune oarecum mai uşoară…
Totuşi, norocul înseamnă… ştiinţă!
— A, desigur, nu minimalizez senzaţionala ispravă a lui Duckadam, dar dacă nu risca… nu câştiga. Şi, desigur, nu câştigam…
O surpriză a fost introducerea în teren a secundului dv., Iordănescu. Nu v-a fost teamă de un anume risc?
— Riscul este al oamenilor curajoşi… Pe Iordănescu l-am pregătit psihic înainte de pauză, stabilind că dacă nu primim gol până în minutul 65—70, atunci intră în teren şi nu-l interesează absolut deloc apărarea, ci faza de atac, să ”tranşăm” meciul în favoarea noastră.
Aţi hotărît încă de la Bucureşti acest fapt sau v-aţi decis ța Sevilla?
— A fost un gând al meu mai de demult.
Merita Puiu lordănescu acest lucru!
— Da… Şi în afară de asta, neavându-l disponibil pe Stoica, nici nu aveam altă soluţie: pe banca de rezerve erau jucători prea tineri care nu ar fi putut suporta acel vacarm existent pe stadion, încărcătura psihică…
Credeţi că absenţa echipelor engleze din cele 3 competiţii fotbalistice europene a influenţat în vreun fel întrecerile?
— Nu este vina noastră că ei nu au participat… Sigur, fotbalul englezesc nu mai are nevoie de ”reclamă“ din partea lui Jenei, dar (şi) părerea mea este că într-o oarecare măsură aceste competiţii au slăbit valoric cu un grad, pentru că echipele engleze întotdeauna au fost în fruntea acestor competiţiii. Dar, repet, ei au vrut, ei au… primit!
Dintre elogiile pe care vi le-au adus ziariştii, suporterii, familia, există vreunul care să vă fi emoţionat în mod deosebit? De ce?
— Da, e frumoasă întrebarea, dar şi… răspunsul, cred ! Revenit în ţară, n-am reuşit în prim a zi să ajung acasă, la Oradea, unde mă aştepta nerăbdătoare, fetiţa mea, care are 11 ani şi care a avut pentru acest motiv o criză pe aeroportul din Oradea văzând că nu cobor din avion ! A cuprins-o o stare — nu ştiu cum s-o numesc?, aproape că s-a îmbolnăvit că nu m-am dus în ziua promisă acasă. Sigur că, a doua zi, ajungând şi acasă, a fost o bucurie extraordinară din partea ei, a sărit în braţele mele, m-a sărutat, felicitându-mă, aşa cum vroia…
În afară de fotbal şi scrimă despre ce se mai vorbeşte în familia Jenei? (Em. Jenei este căsătorit cu fosta campioană la scrimă Ileana Guylay)
— Nu se prea vorbeşte despre fotbal şi scrimă! Chiar dacă amândoi suntem profesori de educaţie fizică, nu vorbim în exclusivitate despre sport, poate chiar deloc despre sport! Ne interesează alte lucruri: teatru, muzică… mă rog, multe.
Mi se pare firesc să vă cer opinia despre echipa de fotbal Universitatea Craiova…
— Am o stimă deosebită pentru Universitatea Craiova, deoarece ea a fost aceea care a deschis ”drumul“ echipelor româneşti spre cupele europene. Acum, firesc, echipa traversează un moment mai greu… Părerea mea este că s-a întârziat puţin schimbul de generaţii. Încercând — din ”mers“ acest schimb, sigur că acest lucru se desfăşoară destul de anevoios, cu un randament oscilant. Reuşesc un meci foarte bun, pe urmă se prăbuşesc, făcând altul mai slab… Eu nu pot decât să le urez un sincer succes în reconstrucţia echipei şi să ne vedem cu bine
în Cupele europene!