România speră să se califice la Campionatul Mondial după 28 de ani, însă fascinanta poveste a lui Josef Posipal ne arată că orice este posibil, iar „tricolorii” se pot inspira de la legenda lui Hamburg.
Josef Posipal a avut un destin pur și simplu fascinant. Chiar dacă România nu a avut niciodată un „Balon de Aur”, un subiect atât de controversat anul acesta, a avut totuși un campion mondial la fotbal. Cum este posibil așa ceva, fără ca echipa noastră națională să ajungă în vreo finală mondială, aflați din rândurile următoare.
Josef Posipal s-a născut la Lugoj pe 20 iunie 1927 și se spune că a început fotbalul în orașul natal. A practicat mai multe sporturi, printre care și handbal, atletism sau înot la clubul „Vulturii Lugoj”.
Tatăl său era un brutar român de etnie germană, care avea să moară pe când Josef era doar un copil. La 16 ani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Josef a fost nevoit să emigreze în Germania deoarece era etnic german. În caz contrar, ar fi avut „șanse” mari să fie deportat în Siberia și să moară într-un gulag. De aici povestea ia o întorsătură demnă de un film.
A început să joace fotbal în Germania în timpul războiului, în 1943. Lucra ca lăcătuș și apoi la o fabrică de armament de lângă Hanovra, unde făcea gloanțe pentru Wehrmacht, iar în timpul liber era fundaș la TSV Badenstedt. Între 1945 și 1946 a jucat la Blau-Weib Wolpinghausen.
Josef Posipal nu a uitat niciodată meleagurile natale și a vrut se întoarcă în România imediat după finalul războiului. Mama sa l-a implorat, însă, în o mulțime de scrisori (rămăsese în țară), să nu facă așa ceva, de teamă că va fi arestat de comuniștii ajunși la putere pe tancurile sovietice „eliberatoare”. Nu aveau să se mai revadă niciodată.
Georg Knopfle, antrenorul lui Hamburg, era în căutarea unui atacant, însă și-a dat seama de calitățile… defensive extraordinare ale lui Josef Posipal și l-a reprofilat din vârf de atac în fundaș dreapta. A jucat, însă, și fundaș stânga.
Și a făcut-o foarte bine, dovadă că în doar un an era invitat să joace pentru Germania de Vest. Selecționerul Sepp Herberger a vrut să îl convoace la primul meci internațional al nemților după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, însă acest lucru era imposibil. Posipal avea doar cetățenia română.
În 1951 a obținut, în cele din urmă, cetățenia germană și a debutat în tricoul Germaniei de Vest într-un meci împotriva Turciei, disputat în zona controlată de aliații occidentali a Berlinului.
În 1952, Josef Posipal a fost din nou reprofilat, din fundaș dreapta în fundaș central, poziție în care a fost considerat unul dintre cei mai buni jucători din Europa. Un an mai târziu era invitat să joace într-o selecționată a Europei într-un meci împotriva reprezentativei Angliei, chiar la Londra, pe legendarul stadion Wembley.
La Campionatul Mondial de fotbal din 1954, Posipal a fost ieșit din formă în prima parte a competiției. Germania de Vest s-a califica în „sferturi”, după un umilitor 3-8 cu marea echipă a Ungarieie din acea vreme, un 4-1 cu Turcia și un baraj împotriva „Semilunei”, câștigat și mai clar, 7-2 (era un sistem competițional ciudat…). S-a accidentat și a ratat sfertul de finală împotriva Iugoslaviei, înlocuit de Werner Liebrich. Nemții s-au impus cu 2-1.
A revenit în primul „11” în semifinala câștigată clar 6-1 cu Austria, însă ca fundaș dreapta în locul lui Fritz Laband, după ce Liebrich făcuse un meci excelent împotriva iugoslavilor. Și Posipal l-a răsplătit pe antrenorul Herberger după ce a făcut un meci extraordinar în finală.
Finala Campionatului Mondial din 1954 este una dintre cele mai frumoase din istoria turneului final și un episod irepetabil, un scenariu demn de un film cu suspans până în ultimul minut.
Ungaria, evident conform valorii de excepție la momentul respectiv, și surpriza Germania de Vest s-a înfruntat pe stadionul „Wankdorf” din Berna, în fața a 62.500 de spectatori, înghesuiți ca sardelele pe arenă. O formalitate, spuneau specialiștii, după acel 8-3 maghiar din grupă.
„Jupp”, cum era poreclit Josef, a avut adversari direcți fotbaliști de legendă, cărora le-a făcut față cu brio. În fața lui s-a aflat marele Ferenc Pușkaș, care a deschis scorul încă din minutul 6. Maghiarii s-au distanțat la 2-0 după doar două minute și se vedeau deja campioni mondiali. Golul al doilea a fost marcat de Zoltan Czibor, vecinul și colegul de școală din Logoj al lui Josef Posipal!
Numai că, incredibil, nemții și-au revenit din corzi la doar două minute și au redus din diferență prin Max Morloch, iar în minutul 18 Rahn a egalat la doi, o surpriză de mari proporții, după 4 goluri în doar 18 minute.
Maghiarii au forțat victoria, și-au creat mari șanse, dar au ratat prin Hideguti și Kocsis, care au luat efectiv cu asalt poarta lui Turek. Lovitura de grație a venit în minutul 84, când Helmut Ruhn a șutat din marginea careului de 16 metri și a înscris pentru o victorie istorică a Germaniei de Vest.
Românul Josef Posipal a fost singurul jucător din reprezentativa Germaniei care nu provenea din RFG! Povestea fascinantă a primului titlu mondial din istoria naționalei Germaniei a fost și subiectul unui film denumit „Miracolul de la Berna”.
Se spune chiar că această finală a influențat mai apoi evoluția ulterioară a celor două țări. Victoria a fost cu atât mai fabuloasă cu cât ungurii i-au umilit pe nemți în faza grupelor cu 8-3. Revanșa în fața principalei favorite, campioană olimpică en-titre, a fost, însă, pe măsură, deși unii susțin că germanii au cedat deliberat partida din grupă pentru a nu întâlni Brazilia în „optimi” și să aibă un culoar mai favorabil în fazele superioare ale competiției. Maghiarii au jucat împotriva Braziliei cu trei zile înainte de finală și s-au impus clar, cu 4-2.
Friedrich „Fritz” Walter a debutat la națională în 1940 chiar împotriva României, când a marcat un hattrick. În 1942, avea să fie prins în Maramureș de către ruși și a fost făcut prizonier de război. Alături de alți soldați germani, urma să ajungă în Gulag, de unde puțini s-au mai întors întregi.
Walter a fost, însă, unul dintre puținii norocoși care au scăpat din Siberia. Există mai multe variante cu privire la modul în care a evadat. Una spune că a fost recunoscut de la echipa națională de un paznic… maghiar, care l-a lăsat să fugă!
Alții spun că a fost scăpat de gărzile române după ce acestea le-ar fi spus rușilor că e austriac, nu neamț. O altă poveste spune că Fritz Walter ar fi prins mingea cu care gărzile se jucau și a început să facă mai multe scheme care i-au fermecat pe loc. Cert e că numele său a dispărut ca prin minune de pe lista morții și atacantul german născut în 1920 la Kaiserslautern a trăit până în 2002.
Ungaria – RFG 2-3 (Puskás 6, Czibor 8 / Morlok 10, Rahn 18, 84). Stadion: „Wankdorf”, Berna (Elveția). Spectatori: 62.500.
Ungaria: Grosics – Buzanszky, Lorant, Lantos – Bozsik, Zakarias, Czibor, Toth – Hidegkuti, Kocsis, Puskas. Selecționer: Gusztav Sebes
Republica Federală Germania (RFG): Turek – Posipal, Kohlmeyer, Eckel – Liebrich, Mai – Rahn, Morlock, O. Walter, F. Walter, Schafer. Selecționer: Sepp Herberger
Josef Posipal a ajuns la Hamburg în 1949. Timp de peste 9 ani, a îmbrăcat tricoul lui „Der Dinosaurier” în 288 de meciuri și a reușit 55 de goluri, în timp ce pentru naționala RFG a evoluat în 33 de partide.
La meciul de retragere, organizat special cu Sparta Praga, în 1958, la Hamburg, a fost ovaționat de 80.000 de spectatori și a primit cadou un inel de aur cu 16 diamante, 4 safire albastre și un onix indian. Ultimul meci pe care l-a jucat la naționala RFG a fost în 1956, o partidă pierdută cu 1-2 în fața URSS.
Posipal s-a căsătorit cu Gisela și a avut doi copii, un băiat și o fată. După ce s-a retras în 1958, a fost pentru scurtă vreme antrenor la Germania Schneisen. A făcut apoi parte din staff-ul oficial al lui Hamburg. Într-un final fotbalistic a ajuns manager de vânzări la firma de mobilă Coburg.
Toată viața a avut remușcări că a produs gloanțe care au ucis oameni pe front și chiar a căzut într-o depresie puternică, tratată terapeutic. Soarta l-a „faultat” în continuare și nu a mai putut să vorbească după ce a suferit un accident și a rămas fără voce.
Josef Posipal a intrat în rândul celor mai mari legende ale lui Hamburg, oraș în care a trăit până la moartea sa, în 1997, provocată de un infarct. Avea 69 de ani. În 2012, când „Der Dinosaurier” a marcat 125 de ani de la înființare, Josef Posipal a fost selecționat în cea mai bună echipă din istoria clubului.
El a rămas și în istoria Banatului și a fost pomenit în cartea „Tarzan, Puskas, Hansi Müller. Sportivi şvabi de pe Dunăre”, conform căreia numele său corect ortografiat este Poszipal.
„Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate umană, cu mult peste lumea sportului” – Uwe Seeler
Numele de Posipal a fost dus mai departe în fotbal de fiul său, Peer, care a jucat în Bundesliga pentru Eintracht Braunschweig timp de 7 ani și 152 de meciuri, pe postul de mijlocaș. Acum are 62 de ani și trăiește la Hamburg. Fiul lui și nepotul lui Josef Posipal este de asemenea fotbalist, tot mijlocaș. La fel ca bunicul său, a jucat pentru Hamburg, unde și-a făcut junioratul între 2003 și 2007, iar apoi la echipa a doua a clubului.
Ajuns la 36 de ani, a ales să facă o pauză după ce a jucat la mai multe echipe din ligile inferioare din Germania, precum Havalse, Meppen sau Heeslingen. E absolvent de management sportiv și își dorește să lucreze la un club mare.
„Știu ce înseamnă bunicul meu. Totuși, deși am vrut, eu am reușit să ajung doar la un nivel modest spre mediu. Ai nevoie și de șansă, la mine nu prea a funcționat. Chiar dacă eu nu sunt un fotbalist de succes ca el, sunt mândru de cariera mea de până în prezent”, a spus Patrick.
Nepotul fostului campion mondial din Lugoj a făcut mărturii emoționante în cadrul unui interviu: „Am vizitat locurile natale ale bunicului din România cu tatăl meu. Ca și mie, i-a plăcut Miodrag Belodedici, mai ales că era de pe lângă locul din care ne tragem noi”.
Patrick și-a dat cu părerea și despre nivelul fotbalului românesc: „După generația lui Hagi, ați avut doar fotbaliști buni: Mutu, Chivu, Marica, dar nu și o echipă în adevăratul sens al cuvântului”.
Patrick, alături de tatăl său, a continuat să se ocupe de agenția de comerț cu mobilă și continuă să o facă și azi. Faptul că a rămas întotdeauna în umbra bunicului său nu l-a deranjat însă niciodată: „Cred că e minunat că lumea își aduce aminte de bunicul meu și că numele Posipal nu este uitat.
Titlul mondial din 1954 este și rămâne unic. Dar sunt de asemenea mândru că tatăl meu a ajuns să joace în Bundesliga. Pentru el, comparația cu bunicul a fost și mai grea”.
Patrick Posipal, nepotul lui Josef Posipal, a ținut să mai sublinieze: „Se mândrea mereu cu locul nașterii. A plecat din Lugoj să cucerească lumea. De altfel, unul dintre marile lui regrete e că nu a apucat să mai ajungă acasă, în România, după ce s-a încheiat Al Doilea Război Mondial” – Patrick, nepotul lui Josef Posipal
Spunea mereu că acea echipă din 1954 a fost cea mai mare din istoria Germaniei. Pentru că a bătut Ungaria, care, într-adevăr era mare la acea vreme, era considerată invincibilă (n.r. – un eșec în 47 de meciuri!)”.