Epilog la Muntenegru – România: O nouă seară „zero” a Naționalei: Și bătuți și fără… cash, ne-ați albit, băi, Chiricheș!

Există o fabulă, intitulată „Puterea obișnuinței”, pe care, din nefericire pentru regretatul Moțu Pittiș, fabuliștii noștri „Tricolori” se pricep s-o fabuleze realist în fiecare meci: Zero șuturi pe poartă, zero goluri, zero angajament, zero idei, iar ca sâmbăta nulității să ne albească părul mai ceva decât rezultatul, zero căpitan!

Naționala – Zero a „strălucit” cu zero șuturi pe poartă, zero personalitate și ne-a lăsat cu zero Chiri„cash” speranță. La… Maxim, nu alta!

„E iunia și apoi iulia asta și te strig/ Vino să ne îmbătăm cu lipovenii/ Și adu cu tine puțină sare/ Și o bucată de suflet”, suna o replică din „Frumoșii nebuni ai marilor orașe”, de Fănuș Neagu. Numai că, parafrazând un alt scriitor, „sunt trist, Fănuș”.

O fi început iunie, luna copiilor, dar copilăriții noștri, prea albiți de scuze și de motivații absurde după fiecare „zero”, ne-au albit fără suflet și lipsiți de vlagă, nu într-un chef cu lipovenii, ci printr-o mahmureală nesărată, pe tăpșanul altor inși care țin la trântă. Am mai mâncat noi bătaie, dar ca dintr-un meci întreg să nu rămână pe retina Națională decât trei gafe antologice (două dintre ele concretizate de golurile muntenegrenilor) ale căpitanului Chiricheș și o pasă cu călcâiul, trimisă „brazilian” la adversar de ingeniosul Maxim, asta ne-a fost mai rar să privim.

Alibec, suflul organic al orgoliului

Până prin minutul 90+4, când Rus s-a gândit cu capul să-i paseze calm portarului Mijatovic, n-am avut niciun „șut” la poartă. Bine, nici ăsta n-a fost șut, a fost un bretonel, dar va conta pentru statistică, atunci când Nea Puiu Ăl Mic își va scrie autocritica. Păi cum, „de ce, tovarăși, autocritica?”… Păi, iote pentru că echipa Iordănescului cel sobru a huhurezit în somn în defensivă, a ațipit la mijloc și a sforăit în atac.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

Din postura de telespectator, mi s-a zdruncinat neuronul în momentul în care Alibec ne-a trezit pe toți din letargie cu un șut, la vreo doi metri de poartă. Mai în glumă, mai în serios, la momentul respectiv a zbughit-o până și motanul familiei la sunetul trasorului, pentru că, până atunci, începusem cu toții să credem că-i blat! Ei, n-a fost Bistrița – Ceahlăul, a fost Muntenegru – România, iar șutul lui Alibec a fost singura declarație de independență, nerecunoscută de altfel, pe care Naționala noastră a fluturat-o la debutul acestei noi „Tricoloriade”, în care băieții lui Edi ne promit, vorba lui Fănuș, și reveria, și dragostea, și sarea…

Probabil, în sinele său vorace, Alibec s-a gândit să mai șteargă un pic din imaginea hazlie lăsată de Maxim, pe care, probabil, un demon din arealul LGBT-ului l-a ciupit la ceafă și i-a arătat cu deș’tu’ că Buha – Buha revoluției Echipei Naționale vine din dosul piciorului personal, nu din frontul bombeului. Dar, nici faptul că un „tehnician” cu pretențiile lui Maxim habar n-are ce coechipieri n-are în spate și în coaste, nu ne mai miră…

Pentru țeluri înalte, un joc aerian pitic

Odată cu primul meci oficial tropăit de Edi în ograda băncii tehnice, am citit undeva o chestie fulminantă, din arealul „Pionierilor” de pe vremuri: „Cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la primul meci al Echipei Naționale a României, FRF a pregătit mai multe momente aniversare. Tricolorii, aflați acum la Podgorica, pentru meciul cu Muntenegru din Nations League (n.r nu din Champions League, domnule Grădinescu…), au fost primii care au descoperit tricoul vintage, replică la cel din 1922”.

În această seară de „zero”… alb pentru România, Ungaria a bătut Anglia, la Budapesta. Orice comentariu, precum orice hei–rup, ar fi jenant.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

Undeva, mai jos prin Europa, luptătorii noștri s-au ridicat la înălțimea non-culorii tricourilor și cam atât. Pentru că, în rest, dacă vorbim strict despre jocul în sine, s-au aflat doar la pământ, urmând pilda căpitanului Chiricheș. Probabil că, din punct de vedere istoric, frica jucătorilor români de jocul aerian este justificată, trăgându-se din spusele geților, din vremea în care îi năvălise Alexandru Macedon: „Noi ne temem doar de cer!”. Și d’aia am ajuns… zero cu pământul. Pardon, cu gazonul.

„Nea Miai”, cum explici „zerourile”?

Faptul că suntem „aerieni” la baloanele înalte nici nu mai contează, așa cum nu mai impresionează că am rămas pifani neșcoliți la mersul pe jos. Dar, în momentul în care fixezi „obiective”, țeluri… la fel de înalte, pe care nu le poți justifica, atunci ai o problemă nu doar legată de capacitate, cât mai mult de morală. Degeaba vine „nea Miai” Stoichiță, de profesie PR și cosmetician al selecționerilor loviți în moalele rezultatelor, să ne certe și să jure că totul e un mizilic, și că la Națională totul e just și perfect, că doar suporterii și presa nu pricep „fenomenul”, pentru că rolul de Pristanda argăsit sub plăpumioara sistemului multiplică penibilul, nu albește „zeroul”.

Muntenegru nu este Croația și nu e nici măcar Serbia. Și nu va fi nici „iunia” și nici „iulia” ailaltă… Ba chiar ex-iugoslavii au jucat fără puținele lor vedete. Dar, totuși, poate ne explică și Înălțimea Sa vulturul Chiricheș, cum de ne-au lăsat proletari niște pifani…