„Este marele regret al carierei mele!” Lucian Bute, adevărul la 46 de ani: de la meciul interzis din Anglia, scandalul de dopaj și „Gala Bute”, până la viața ca un nabab în Canada

Lucian Bute este al treilea campion mondial în boxul profesionist pe care l-a avut România, după Mihai Leu şi Leonard Doroftei. Ajuns la 46 de ani, numele lui Lucian Bute a apărut lângă cel al Nadiei Comăneci în „Vitrina Campionilor” de la Muzeul Naţional de Istorie, acolo unde a donat mai multe obiecte din colecţia personală, în această vară.

Lucian Bute, amplu interviu la 7 ani de la retragerea din box: „Două-trei luni le-am spus părinţilor că merg la fotbal”

Fostul mare pugilist român şi-a spus povestea carierei într-un interviu amplu pentru FANATIK. El nu a evitat şi episoadele controversate ale carierei, precum meciul cu Froch în care s-a năruit totul, scandalul de la „Gala Bute” sau relaţia cu Leonard Doroftei, una cu multe scântei de-a lungul timpului:

Lucian, au trecut 7 ani de la retragerea din box. Ce faci azi?

– Mulțumesc pentru invitație! Profit astăzi și, așa cum ați menționat, după ce m-am retras din activitatea sportivă, mă bucur de familie, de copii și de vacanțe.

Ca să luăm lucrurile cu începutul, cum ai ajuns la box și de ce tocmai box?

– Să fiu sincer, am ajuns întâmplător în sala de box. Nu eram un mare fan al acestui sport; când eram copil jucam mai mult fotbal în curtea școlii sau prin satele apropiate. Datorită unui prieten și vecin de-ai mei care începuse boxul, am fost întrebat într-o zi dacă vreau să merg cu el. Am ajuns întâmplător în sala de box în 1995. Aveam 46 de kilograme, iar primul meu antrenor, Felix Păun, care era și profesor de sport la liceu, s-a uitat la mine și m-a întrebat uimit: „Tu chiar vrei să faci box?”. Eram un copil slab, dar i-am răspuns că da. Așa am început. Părinții nu prea au fost de acord la început, mai ales mama, așa că timp de două-trei luni am mers la sală fără ca ei să știe, spunându-le că mă duc să joc fotbal. A venit însă momentul când a trebuit să mergem la o competiție la Galați și nu puteam lipsi două-trei zile fără explicații. L-am rugat pe antrenor să vină să vorbească cu părinții mei, i-a convins, și așa a început cariera mea.

Digi24.ro

Româncă ucisă în Marea Britanie de un student la criminalistică pasionat de „Dexter”. Cum a aranjat Benjamin Day locul crimei

Ascensiune rapidă în box: „Atunci am realizat că pot face performanţă”

Nu veneai acasă cu vânătăi la față sau lovit de la antrenamente?

– M-a ferit Dumnezeu, poate și datorită talentului și seriozității. S-a mai întâmplat mai târziu, bineînțeles, să vin cu ochii vineți sau cu nasul spart, dar la început am avut noroc, seriozitate și puțin talent. M-am impus foarte repede: la doar câteva luni după ce am început boxul, în ’95, am ieșit vicecampion național. Pentru mine a fost o mare performanță; aveam doar trei meciuri la amatori și m-am întors acasă cu medalia de argint și diplomă. Eram foarte mândru.

Digisport.ro

Momente neverosimile: a omorât arbitrul în timpul meciului cu o lovitură și a fost arestat pe loc!

Ai avut o ascensiune foarte rapidă. Când ți-ai dat seama că poți face o carieră din acest sport?

– Imediat după ce am câștigat acea medalie în 1995. Am realizat că pot face performanță în box și am decis să merg la două antrenamente pe zi. Am muncit foarte mult, iar ca dovadă, din 1996 până în 2003, când am plecat în Canada, am ieșit în fiecare an campion național. Am obținut medalii la Campionatele Mondiale de amatori – în Argentina în ’98 și la Houston în ’99 –, am câștigat Centura de Aur de nenumărate rânduri, iar în 2003 am decis să trec la profesionism.

Acomodare grea în Canada: „Am mers la Universitatea din Montreal aproximativ opt luni, zi de zi”

Cum a fost trecerea la profesioniști? Mulți spun că este un sport diferit.

– Așa este, și pentru mine a fost la fel. La amatori boxam trei reprize a câte trei minute. Când am ajuns la profesioniști și am văzut meciuri de 12 reprize, mi se părea imposibil să rezist fizic, având în vedere cât oboseam în doar trei reprize. Însă s-au schimbat programul de antrenament, pregătirea fizică și mentală, respirația, și am învățat să-mi dozez efortul. Trecerea s-a făcut treptat – meciuri de 4, 6, 8 reprize –, am căpătat experiență și am ajuns să merg și la decizie cu succes în meciuri lungi.

Cum a fost acomodarea în Canada și de ce ți-a fost cel mai dor la început?

– Când am ajuns în Canada, în 2003, nu cunoșteam pe nimeni, în afară de Cristian Gănescu, cel care a făcut legătura cu Interbox, și de Doroftei, care era deja acolo și era campion mondial. Ușor-ușor m-am acomodat. Am mers la cursuri și am învățat limba franceză, fiind în zona francofonă din Montreal. Mi-am dat seama că este foarte important pentru fani, pentru public și pentru antrenori să le vorbesc limba. Am mers la Universitatea din Montreal aproximativ opt luni, zi de zi: dimineața și după-amiaza eram la sală, iar seara la cursuri. M-a ajutat enorm și sunt foarte bucuros că am învățat franceza.

Adică acesta ar trebui să fie parcursul oricărui sportiv care merge în străinătate? Să nu se limiteze doar la sală, ci să învețe limba și să se integreze?

– Este extrem de important să te integrezi în comunitate, să le vorbești limba fanilor pentru ca ei să te cunoască și să te aprecieze. Iar când vin și rezultatele, atrageți un public numeros. În cazul meu, am început la gale cu 3.000 de spectatori, apoi 5.000, 7.000, ajungând să umplu Centre Bell cu 22.000 de spectatori. Pentru un singur sportiv, să umple o sală de asemenea dimensiuni înseamnă enorm.

Ce a simţit când a devenit campion mondial: „Am conştientizat că visul meu s-a îndeplinit”

La profesioniști ai avut o ascensiune fulminantă, cu victorii pe linie până la meciul de titlu mondial. Cum au fost acei pași?

– Acesta a fost obiectivul meu încă de când am semnat cu Interbox: să devin campion mondial. La exact patru ani distanță de la semnarea contractului, am reușit să cuceresc titlul. A fost cel mai important moment al carierei mele.

Meciul pentru titlu a fost cel cu Alejandro Berrio. A fost ceva diferit în pregătirea lui față de întâlnirile anterioare?

– Meciul cu Alejandro Berrio a fost al 19-lea din cariera mea profesionistă. Înainte de el, în al 18-lea meci, l-am învins pe Sakio Bika într-o luptă eliminatorie. Pentru meciul de titlu am studiat foarte mult stilul lui Berrio împreună cu stafful meu, preparatorul fizic și antrenorul. Am pus la punct o strategie excelentă și, ca rezultat, l-am trimis în knockout în repriza a 11-a.

Ce ai simțit în momentul în care ai devenit campion mondial?

– A fost o bucurie imensă. Când arbitrul mi-a ridicat mâna și mi-a pus centura pe umăr, am conștientizat că visul meu s-a îndeplinit și că toată munca depusă la amatori și profesioniști a fost răsplătită. A fost cel mai frumos moment.

Controverse în ceea ce priveşte adversarii: „Oamenii vedeau uneori doar victoria prin knockout și credeau că adversarul a fost slab”

Spre deosebire de alți campioni, tu ți-ai păstrat centura timp de aproape 5 ani, apărând-o cu succes de 9 ori. Cum a fost acea perioadă?

– Eram extrem de motivat să-mi mențin statutul și să câștig recunoștința publicului. Să-ți aperi centura de nouă ori la rând nu este deloc ușor, dar am reușit prin foarte multă muncă, seriozitate și o analiză atentă a fiecărui adversar. Sunt foarte mândru că am fost campion mondial timp de patru ani și jumătate.

În acea perioadă existau discuții în presă că ar fi trebuit să cauți mai repede meciuri de unificare a centurilor. Cum privești acum acele critici?

– Discuții vor exista întotdeauna; unii sunt mulțumiți, alții mai puțin. Eu boxam în versiunea IBF, iar această organizație are reguli foarte stricte: o dată la 9 luni ești obligat să lupți cu challengerul oficial (numărul 1 în clasament). În meciurile voluntare, îți poți alege un adversar din primii 15 clasați. Că echipa mea a ales numărul 8 sau numărul 10, a fost o strategie de marketing și o decizie tactică a antrenorilor, care căutau stiluri potrivite mie. În box, orice lovitură poate schimba soarta meciului într-o fracțiune de secundă, indiferent de adversar. Oamenii vedeau uneori doar victoria prin knockout și credeau că adversarul a fost slab, fără să știe că în spatele acelei meci se aflau trei luni de cantonament dur, slăbire și antrenamente de două ori pe zi. Sunt foarte fericit cu tot ce am realizat.

Gust amar după „Gala Bute”: „Am fost afectat”

Pe 9 iulie 2011 ți-ai îndeplinit visul de a lupta în România, la Romexpo, cu Jean-Paul Mendy. Cum a fost să lupți acasă?

– Mi-am dorit enorm acel meci. Mendy era challengerul obligatoriu la momentul respectiv. Am avut bucuria și onoarea să boxez în fața românilor mei și să fiu urmărit de peste 4 milioane jumătate de telespectatori. Am câștigat meciul și a fost o mândrie uriașă.

Ai avut emoții mai mari decât de obicei?

– Cu siguranță, pentru că eram în fața propriului public, a familiei și a prietenilor. Emoțiile au fost duble, dar am reușit să mă concentrez și să obțin victoria.

Deși nu ai avut nicio legătură directă, acea gală a fost urmată de un uriaș scandal de corupție în România. Ți-a lăsat un gust amar faptul că numele tău a fost asociat cu acel scandal?

– Da, am fost afectat de modul în care a fost mediatizat subiectul sub denumirea de „Gala Bute”. Eu am venit în țară din tot sufletul, cu toată deschiderea, să boxez pentru români. Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat în jurul acelui eveniment, însă eu mi-am făcut doar datoria de sportiv.

Coşmarul carierei: meciul cu Carl Froch: „Este marele regret al carierei mele! Am crezut prea mult în mine”

Pe 26 mai 2012 a urmat meciul cu Carl Froch la Nottingham, pierdut în repriza a cincea. Dupa atâta timp, ce crezi că s-a întâmplat acolo?

– Știu foarte bine ce s-a întâmplat. Nu caut scuze, mi-am asumat și îmi asum în continuare acea înfrângere, dar aveam toate motivele să amân meciul. Nu eram în cea mai bună formă fizică, eram accidentat și aveam o infecție urâtă la piciorul drept. Puteam cere amânarea cu două-trei luni, dar nu am făcut-o, iar acesta este marele regret al carierei mele. Am crezut prea mult în mine și am sperat că îl pot învinge pe Froch chiar și cu acele probleme de sănătate. A fost o eroare.

Crezi că dacă meciul se juca trei luni mai târziu, deznodământul era altul?

– Nu pot garanta că l-aș fi bătut, dar cu siguranță meciul ar fi decurs cu totul altfel dacă eram 100% sănătos. Faptul e însă consumat.

A fost acel meci începutul sfârșitului pentru cariera ta? Părea că te-a afectat mai mult decât o simplă înfrângere.

– Da, m-a afectat foarte mult și trebuie să recunosc că după acea luptă nu am mai fost același boxer. A fost o înfrângere dură, am primit lovituri grele și mi-am pierdut din încredere. În meciurile următoare ezitam, loviturile nu mai curgeau la fel de natural. Am mai avut o evoluție bună în meciul cu James DeGale, dar aveam deja 36 de ani, iar după 25 de ani de box, uzura fizică își spunea cuvântul.

Implicat într-un scandal de dopaj: „Ştiam 100% că nu am luat nimic ilegal cu intenţie”

Când ai început să te gândești serios la retragere?

– În 2016, după meciul cu DeGale din Quebec City. Aveam 36 de ani și simțeam că organismul nu mai răspunde la fel. Ultimul meu meci a fost în 2017, dar am așteptat doi ani până să anunț oficial retragerea, pentru a fi 100% sigur de decizie. Sunt un om de cuvânt: când am spus că mă retrag, a fost definitiv. Am primit ulterior oferte foarte avantajoase financiar de la promotori pentru a reveni în ring, dar decizia mea era deja luată.

Ce ai simțit în momentul în care ai pus punct definitiv?

– Nu a fost ușor să renunț la o activitate de o viață, dar eram împlinit, mândru și fericit pentru tot ce am realizat. Nu mai aveam nimic de demonstrat nimănui.

A cântărit în decizia retragerii și episodul contaminării suplimentului alimentar, în urma căruia ai ieșit pozitiv la un test antidoping?

– Nu, pentru că eu știam 100% că nu am luat nimic ilegal cu intenție. Psihic eram liniștit. M-a deranjat însă cum a fost reflectat subiectul în presă și a trebuit să ieșim public să demonstrăm că a fost vorba despre un supliment contaminat din fabrică, fără nicio vină din partea mea.

Dacă ai putea să schimbi ceva în cariera ta, ce ai schimba?

– Aș face exact aceiași pași, doar că nu m-aș mai duce să boxez în Anglia în condițiile de sănătate de atunci. M-aș duce doar dacă aș fi 100% apt fizic.

Impactul pe termen lung al boxului: „Merg anual la o clinică specializată din Las Vegas”

Există discuții lungi despre impactul loviturilor primite în box pe termen lung. Ai rămas cu vreo problemă de sănătate?

– Mulțumesc lui Dumnezeu, sunt foarte bine! Pe lângă analizele pe care le făceam la fiecare 6 luni în timpul carierei, și acum merg anual la o clinică specializată din Las Vegas unde fac investigații amănunțite: scanări, teste de echilibru, de vorbire etc. Sunt teste specifice pentru sportivii din sporturile de contact (box, UFC), iar rezultatele mele sunt foarte bune.

O altă luptă grea a boxerilor este cea cu cântarul. Cât de greu îți era să faci categoria?

– Aceea era, de fapt, cea mai grea luptă, mai grea decât meciul din ring. În cantonamentele de 10-12 săptămâni dinaintea unui meci, trebuia să slăbesc între 8 și 10 kilograme pentru a ajunge la limita categoriei mele (76,2 kg). În ultima săptămână dădeam jos 4-5 kg doar prin deshidratare (eliminarea apei). Iar după cântarul oficial, în 24 de ore, puneam toate alea kilograme la loc. La meci intram de obicei având în jur de 84 kg. La IBF exista chiar regula de a face un al doilea cântar în dimineața meciului, unde nu aveai voie să pui mai mult de 4,5 kg (10 livre) față de cântarul din ziua precedentă. Era o uzură uriașă.

Totul despre relaţia cu Doroftei: „Nu am fost prieteni apropiaţi”

Cum a fost relația ta cu Leonard Doroftei? Se știe că au existat unele tensiuni.

– Eu nu am avut niciodată o problemă cu el. El a fost cel care a mai avut din când în când lucruri de comentat la adresa carierei mele, dar nu m-a deranjat și nu m-a afectat. Nu am fost prieteni apropiați, ne salutam când ne vedeam la Montreal, dar nu ne vizitam.

Recent, el a lăsat de înțeles că îi pare rău pentru unele declarații făcute la adresa ta.

– Da, s-au interpretat multe atunci. Cum spuneam, eu mi-am făcut doar datoria în ring și am respectat regulamentele versiunii la care boxam.

Mama lui nu putea urmări meciurile nici din arenă: „Am rugat-o măcar să vadă intrarea mea în ring, în faţa a 20.000 de oameni”

În privința familiei, cum trăiau ei meciurile tale?

– Mama mea nu se uita niciodată la meciurile mele la televizor, îi era prea frică. A fost totuși prezentă în sală la meciul de la București și la cel cu Edison Miranda de la Montreal. La cel din Canada am rugat-o să vină măcar să vadă atmosfera și intrarea mea în ring, în fața a 20.000 de oameni. În timpul luptei stătea cu spatele la ring, dar am avut grijă să termin meciul repede, prin knockout în repriza a treia. Când sala a explodat de bucurie, și-a dat seama că am câștigat și a trăit bucuria de după.

Cum este viața ta acum în Canada? Cu ce te ocupi?

– Mi-am investit banii în domeniul imobiliar, lucru care ne asigură un confort și o viață liniștită. Merg la sală de trei-patru ori pe săptămână, mă întâlnesc cu prietenii din comunitatea de români de acolo. De asemenea, am diverse contracte de imagine și reclamă și petrec foarte mult timp cu copiii mei. Am o viață foarte frumoasă și liniștită.

Îi calcă băiatul pe urme? „L-am dus la box, dar nu a fost foarte încântat deocamdată”

Îți calcă vreunul dintre copii pe urme în sport?

– Îi duc la sport pentru că este esențial pentru sănătatea lor fizică și mentală, mai ales în ziua de azi când copiii tind să stea mult pe telefoane și tablete. Fac înot, au făcut ju-jitsu, pe băiat l-am dus puțin și la box, dar nu a fost foarte încântat deocamdată. Dacă pe viitor va dori să facă box, îl voi susține cu drag, dar nu îl voi obliga niciodată doar pentru că tatăl lui a fost boxer.

Ce înseamnă pentru tine faptul că ai un loc dedicat în Muzeul Național de Istorie al României, alături de mari campioni precum Nadia Comăneci?

– Sunt extrem de onorat și mândru! Le mulțumesc conducerii muzeului și organizatorilor pentru că au expus trofeele mele. Să fiu alături de o legendă precum Nadia Comăneci este o uriașă onoare. Vizitând muzeul astăzi, mi-am dat seama că trebuie să mai pun și eu mâna pe carte și să mai studiez istoria, pentru că sunt multe lucruri frumoase de învățat!

Îți mulțumesc mult, Lucian, și felicitări pentru întreaga carieră și pentru tot ce ai făcut pentru România!

– Și eu vă mulțumesc!

• 46 de ani are Lucian Bute
• 30 de meciuri consecutive a fost neînvins Bute la profesionişti