Afară din Europa: Nu e tragedie, ci normalitate. Frustrarea lui Ștefănescu și incompetența națională

„Nu există explicație!”, scrie FANATIK, după eliminarea Farului, într-un articol referitor la Gică Hagi, „pus la zid de doi colegi de generație”. Ba „există o explicație, Costele”, ca în scheciurile tâmpite de pe vremuri, marca Vacanța Mare. Explicația stă în faptul că România n-are pic de fotbal dar are chef de voiaje în Europa, așa cum n-are industrie, armată, turism și infrastructură, dar se plânge că nu este primită în Schengen. Frustrarea agresivă a nației nu putea fi dovedită mai bine decât prin gestul lui Ștefănescu, „șepșistul” căruia i-a pus Dumnezeu basca pe ochi, atâta cât să lovească portarul echipei adverse, pentru a-și justifica incompetența.

Ștefănescu, păcat de golul anulat, dar acum te-ai dedublat. Normalitatea eliminării echipelor românești, sindromul incompetenței instituționalizate

Sunt vreo cinci ani de când nici măcar o echipă românească n-a mai „conferențiat” prin Europa. Dar, pentru că tot suntem „mica Franță” iar în capitala unde oamenii cu dare din cap iau atâtea decizii de ne dor mințile, precum îl doare pe Păun gestica de zburătoare flamboyantă, nu ne numărăm găurile din cașcaval, ci pe alea din asfalt, din iarbă, din lipsa de putință, din orgoliul prost înțeles și din lipsa de cultură organizațională.

Dacă pe vremuri nu ne venea să-l credem pe Octavian Bellu când ne avertiza că din piramida gimnasticii românești nu va rămâne nicio boabă, așa nu ne vine să credem că la fotbal am ajuns Abatele Paria al fostei noastre mândrii, precum într-o rescriere cinică a romanului „Contele de Montă Tristă”. Mi-e greu să cred că acest popor nu mai naște talente, dar sunt convins că, mai degrabă, este convenabil să alimenteze frustrări.

Dacă la lipsa priceperii stăm bine, din ce în ce mai bine, pentru că nu mai suntem nici măcar în lumea a treia ci am ajuns să-i obligăm pe ăștia de la FIFA, UEFA, etc, să inventeze o altă „lume”, special pentru noi, la capitolul orgolii și capricii suntem campioni mondiali. Eficiența mega-super-ultra-ligii întâi sau cum s-o mai numi ea, în funcție de darul nostru de moment de a ne lăuda singuri, este dovedită de neputința crasă purtată ferm pe stadioanele europene de granzii care se bat cu pumnii în piept acasă, iar în meciuri cu miză adevărată își dovedesc apogeul ratării.

Digi24.ro

Doi pensionari români, prinși pe aeroportul din Munchen cu bijuterii în valoare de 650.000 de euro. Ce i-a alertat pe polițiști

Și ca totul să fie încoronat meritoriu, avem și un Ștefănescu, pe care arbitrul meciului dintre Sepsi și Bodo/Glimt l-a umilit atât de aprig încât nu l-a eliminat inclusiv din parcarea stadionului după lovirea jenantă a portarului advers, din finalul jocului. Mare războinic acest Ștefănescu, probabil că-l invidiază și înaripatul Păun…

E drept, chiar și acum am dubii asupra fazei în care Ștefănescu a înscris un gol care putea deveni decisiv, dar care a fost anulat. Și totuși, nu răspunzi unei posibile nedreptăți cu o golănie. Mai ales că, în situația în care te complaci în diletantism, respectiva măgărie poate deveni simbolică.

Trompete și somnul dulce de acasă

Teoretic, este foarte simplu să pui la zid întregul fotbal românesc, după glorioasele eliminări care ne-au luminat ultimele seri europene. De altfel, nu acesta este scopul acestui editorial, ci revenirea la rațiune. Dincolo de înfrângeri, există motive și cauze. Iar principalele grenade care stau sub plapuma liniștitoare a campionatului lăudat de trompete sunt sistemul care pornește din vârful FRF și insuficiența făuritorilor de mituri false.

În mod firesc, a generaliza nu este doar o gafă, ci chiar un păcat. Însă, în momentul în care incompetența este vizibilă, nu prin gaura cheii, ci chiar cu ochii larg închiși, situația devine de-a dreptul sinistră. Pe vremuri, ne plictiseam să-i acuzăm pe patronii din fotbal că sunt blatiști. Majoritatea au ieșit din schemă. Mai ieri, îi certam pentru că își venerau doar propriile portofele. Dar, chiar și în acele perioade, aveam măcar o echipă prezentă în competițiile europene, unde mai pui că încă nu se inventase nici măcar mama răniților, această „Conference League”.

Digisport.ro

La 11 ani de la accidentul horror, ”Michael Schumacher a avut prima apariție publică”

Astăzi, numărăm nimicul. Nici măcar în Conference League nu mai avem loc, iar asta nu este doar vina patronilor la care mă refeream. Este vina sistemului, care permite ca anumiți purtători ilegali de tricouri să câștige zeci de mii de euro și să-și bată joc de condiția de fotbalist. Laszlo Dioszegi nu este responsabil pentru faptul că alde Ștefănescu și-a etalat lipsa de educație sau că Păun a pus mâna pe minge în careu, ca un profan… Este, însă, vina mea, ca jurnalist, că le-am făcut „statuie” unora înainte de vreme, poate chiar și pentru motivul că am simțit că-i încurajez…

Somnul dulce de acasă ne salvează de stresul unor calvaruri care s-ar fi putut dovedi meciurile europene. Până la urmă, e bine și așa. Stăm liniștiți, nu ne doare capul, ce să mai vorbim despre minte, jucăm între noi, pe acilea, prin bătătură. Dar onoarea, unde e onoarea, că tot „există o explicație”…

„Planul” de producție și previziuni sumbre

Pe vremea agitat – împușcatului Nicolae Ceaușescu – primul președinte din istoria clubului Steaua, pentru cititorii mai tineri – exista un anumit „plan de producție”. Departe de a avea nostalgii comuniste, cât de „umflat” era planul, era benefic. Românul se făcea că muncește, statul se făcea că-l plătește. Dar, până la urmă, apăreau anumite rezultate, cu care astăzi nu ne mai putem făli. Nu mai avem gimnastică, așa cum spuneam, nu mai avem handbal, atletism, fotbal…

Nefericirea noii orânduiri stă, însă, în faptul că nu mai avem educație. Jucătorii români se holbează la televizor cum își fac alții frezele, își cumpără mașini „cool” și se recomandă pe rețelele de socializare drept megalostaruri. Nici măcar să „conferențieze” nu-s capabili, dar mâine le trece umilința, pentru că găsesc unii mai fraieri ca ei cu care să scoată un 1-0 amărât, iar posturile TV să-i ridice în slăvi.

Planul de producție al fotbalistului român este epuizat. Ne-am obișnuit cu ideea că avem un popor talentat, dar, de fapt, bălăcim într-o mare de fițe nejustificate. Pe vremuri, când te băteau Skonto Riga și Knattspyrnufelag intrai cu capul în pământ, de rușine. Astăzi, totul a devenit sinonim cu firescul.

Și coșmarul încă nu s-a încheiat. Pe 9 septembrie ne așteaptă meciul cu Israelul. Dacă astăzi poate că tratăm mai lejer suferințele Farului și ale „șepșilor”, atenție la momentul în care ne vom găsi cu toții sub același steag. Dincolo de „Ciuleandra” și de patosul cu care vom intra pe stadion sau ne vom așeza în fața televizoarelor, mi-e teamă că burghiul normalității își va face, din nou, glasul auzit. Motivația este simplă. Pe teren vor fi cam aceiași corifei, dar cu alte farduri, sau alții care sunt rodul aceluiași sistem și trag mâța de coadă prin străinătate.

Fotbalul românesc nu a mai produs o vedetă autentică de decenii. Pe unii fotbaliști îi luăm noi în brațe, de parcă ne-ar fi cel puțin nepoți. Îi vrem geniali, pentru că avem nevoie de idoli. Ne fabricăm o falsă realitate, pentru că ne simțim confortabil. Este și acesta un tip de incompetență, devenită cumva simbolică.