Ferdinand Întregitorul, 142 de ani de la moștenirea tronului României. Regina Maria: „Era prea îndrăgostit ca să-mi dea vreo lămurire. Necazurile aveau să vină curând”

Viitorul Rege Ferdinand, cel care avea să devină „Întregitorul de țară”, a fost desemnat al doilea prinț moștenitor al Coroanei României, printr-un tratat semnat la Sigmaringen. După ce fratele său, Wilhelm, a renunțat la drepturi, Ferdinand a devenit moștenitorul tronului. În 1888, alături de viitoarea Regină Maria, nepotul Suveranului Carol I a purces către o țară aproape străină. Nu știa ce-l așteaptă, că Primul Război Mondial îl va obliga să lupte împotriva Germaniei, că familia prusacă îl va repudia… „Era prea îndrăgostit, dar necazurile aveau să vină curând”, a scris Regina Maria, în lucrarea memorialistică „Povestea vieții mele”.

Pagini din „Memoriile” Reginei Maria: „Nando mă ținea cu râvnă departe de toată suita. Eram a lui și nimeni nu trebuia să ne tulbure singurătatea”

La 21 noiembrie 1880, Prințul Leopold von Hohenzollern-Sigmaringen a renunțat la drepturile sale de succesiune, în favoarea fiilor săi, Wilhelm, Ferdinand și Carol, deveniți „moștenitorii prezumtivi” ai lui Carol I, Regele României. Odată cu refuzul lui Wilhelm, Ferdinand a devenit, oficial, principalul favorit la tron.

Însă povestea celui care avea să devină „Ferdinand Întregitorul”, făuritorul Marii Uniri de la 1918, și „Ferdinand cel Loial”, începe cu junele pasional, descris perfect de viitoarea Regină Maria, cea care urma să-i devină soție la 10 ianuarie 1893.

Așadar, forțați de împrejurări, cei doi tineri, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen și prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoata reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov a Rusiei, au pornit spre România cea enigmatică…

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

Principele a sosit oficial la București la 19 aprilie 1889, în uniformă de sublocotenent, și a fost primit la Gara de Nord de Regele Carol I și de Regina Elisabeta. În paranteză fie spus, Regele Carol I s-a comportat mereu cu el ca și când i-ar fi fost fiu, dovadă că, spre exemplu, potrivit site-ului casamajestatiisale.ro, în noiembrie 1892, Suveranul va face o vizită la Londra și la Windsor, în cadrul căreia i-a cerut Reginei Victoria mâna Principesei Maria de Edinburgh – Saxa-Coburg și Gotha , pentru nepotul său, Ferdinand. Să revenim, însă, la drum…

„A fost o călătorie lungă. Îmi părăsisem căminul, părăseam tot trecutul, mergând înainte, tot înainte, într-o lume geroasă, într-o țară necunoscută, spre o viață neștiută. (…) Soțul meu, fericit să mă aibă, în sfârșit, singură lângă dânsul, mă ținea cu râvnă departe de toată suita noastră. Eram a lui acum și nimeni nu trebuia să ne tulbure singurătatea”, a povestit, ulterior, Regina Maria.

Un vagon – cadou de la Regele Carol I

Trebuie spus că Ferdinand Viktor Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen provenea dintr-o familie de prusaci nobili, crescuți în spirit militar. Prima vizită a sa în țara noastră a avut loc  în anul 1881, pe când abia împlinise vârsta de 15 ani.

Până să pășească în calitatea oficială de prinț moștenitor pe meleaguri românești, Principele Ferdinand – fost student la Școala de Ofițeri de la Kassel și la Universitatea din Leipzig – fusese deja încorporat sublocotenent în Armata României, în cadrul Regimentului 3 Infanterie (14 noiembrie 1886). Însă, de la tratamentul „cu mănuși” la care fusese supus și până la momentul în care a fost încoronat ca monarh, calea a fost lungă și întortocheată. Și ca aproape orice drum, a început într-un tren…

Digisport.ro

Arpad Paszkany s-a afișat cu noua iubită, cu 24 de ani mai tânără, iar acum s-a aflat totul: femeia a rupt tăcerea

Carol I, Regele României, cel care, ulterior, așa cum de asemenea a povestit Regina Maria, se va dovedi un personaj dur, care detesta jumătățile de măsură, le trimisese special junilor Ferdinand și Maria vagonul său. Era bine încălzit, tinerii s-au simțit în largul lor, însă călătoria a fost lungă și zilele păreau fără sfârșit.

„Nando era prea îndrăgostit ca să-mi dea vreo lămurire. Starea lui sufletească era râvna de a se bucura de fiecare clipă, fără alt gând. Necazurile aveau să vină cât de curând. Nu prea era în firea lui să dea lămuriri, ceea ce e prea de tot vădit și când nu auzim aproape nimic, numai și numai pentru că nu pricepem”, a continuat Regina.

Biete zâmbete, fără vlagă, la intrarea în București

De aici, povestea capătă profunde nuanțe cinematografice, iar talentul literar al autoarei cărții citate merită apreciat:

„„Ajungem peste o jumătate de oră. Ar fi bine să te îmbraci”. Mâna lui Nando era pe umărul meu. Simțeam cum tremura ușor. Își dădea seama de încercarea ce mă aștepta. Se aplecă, mă sărută, dar nu-mi dădu nicio povață. Povețele n-ar fi folosit la nimic, nici n-aș fi putut să le aud, de tare ce-mi bătea inima”…

Din pricina imenselor troiene de zăpadă, trenul tinerei perechi a ajuns cu o întârziere de câteva ore, cu toate că regimente întregi fuseseră puse să curețe linia. Chiar și în această situație, mai multe ore de întârziere nu li se păreau destule celor doi tineri.

„Degetele mi se încleiau de nădușeală, atât de tare strângeam mâna lui Nando. Îmi arăta multă duioșie, însă nu prea mă îmbărbăta, căci era și el cam neliniștit, lucru pe care îl simțeam, cu toate că pe atunci nu-l cunoșteam prea bine. Mai târziu îmi dădeam seama îndată, după o oarecare paloare în jurul nasului său de o supremă aristocrație, când Nando se simțea intimidat. Încercam să ne zâmbim unul altuia, dar erau niște biete zâmbete fără vlagă, și simțeam că mă amenință de aproape lacrimile”, se mai arată în cartea „Povestea vieții mele”.

Strigătele soldaților prevesteau umbra tragică a frontului

La intrarea în Gara de Nord, roțile scârțâiau, muzica se auzea tare și trupele înșirate de-a lungul peronului începuseră uralele. Pe fereastra compartimentului se vedeau chipurile soldaților, voioși, oacheși, mici, cu ochi negri vioi și cu dinți foarte albi. Aveau uniforme de culoare cenușiu închisă și purtau pălării ciudate, cu pene lungi de cocoș, care atârnau foarte jos, într-o parte, la fel ca ale beraglierilor italieni (trăgători din corpul de infanterie).

„Sunt vânătorii mei, îmi lămuri Nando. Sunt maiorul primului batalion. M-au avansat maior…”, i-a șoptit viitorul suveran, care tocmai fusese detașat oficial la Regimentul Vânătorilor de munte.

Așadar, aceia erau vânătorii lui „Nando”, iar tânăra de lângă el recunoștea că pronumele posesiv avea ceva care îi dădea curaj, o făcea să se simtă ca printre ai săi.

Trenul se oprise. Muzica și uralele ajunseseră asurzitoare. Soldații făceau cel mai mare zgomot: „Cum mai strigau cu gurile larg deschise, arătând șiruri de dinți albi și puternici, și cum le mai străluceau ochii! Mereu de-a lungul vieții mele, mereu i-am auzit astfel, strigând urale, chiar în acea cumplită iarnă din 1916-1917, când nu mai erau decât umbra tragică a ceea ce fuseseră înainte și când, flămânzi și zdrențăroși, parcă erau niște sperietori, biete rămășițe ale mândrelor noastre regimente, cu uniformele peticite și pe picioare cu bandaje, în loc de cizme”.

Lascăr Catargiu, Ioan Kalinderu Nicolae Filipescu și Petre Carp, „la ordin” pe peronul Gării de Nord

Nando a sărit cel dintâi din vagon și a fost întâmpinat călduros de către „Unchiul”, Carol I. Acesta stătea cu câțiva pași înaintea tuturor, ascunzând șirul de persoane oficiale adunate în spatele lui. Apoi, Regele a întins brațele pentru a o ajuta pe Principesă să coboare din vagon și a strâns-o la piept. Tremura. Chiar și el era tulburat…

Notabilitățile au fost prezentate pe rând, după rangul lor. Toată lumea era de față, prim-ministrul Lascăr Catargiu cu membrii guvernului, dintre care unii asistaseră la cununia regală. Era prezent și primarul capitalei, Nicolae Filipescu (1862-1916), om politic conservator, deputat, primar al orașului București și ministru de război (1912-1913). Ca un amănunt de culoare, lui i se datorează înființarea, în 1894, a ziarului „Epoca”, oficiosul Partidului Conservator.

Se mai aflau pe peron rectorul Universității, președinții Camerei Deputaților și al Senatului, reprezentanții justiției, ai armatei, ai bisericii, șeful poliției și soțiile lor.

Una dintre figurile pe care perechea regală le-a cunoscut la Sigmaringen era scriitorul Petre Carp, care, în momentul în care viitorul Rege a pășit pe pământul țării și-a înțepenit monoclul în ochi, ca să-l privească mai bine, cu o expresie ironică, însă nu lipsită de bunătate. Nu lipsea Ioan Kalinderu, aflat în primul rând al somităților, iar marele cordon al decorației Steaua României căpăta pe pieptul său o aură aparte.

Ulterior, cu toții au mers la Mitropolie, unde s-a oficiat un Tedeum. În România acelor ani, toate ceremoniile oficiale începeau printr-un Tedeum, susținut în biserică. Acțiunea „filmului” s-a mutat apoi la Palatul Regal, printre militari, persoane oficiale, demnitari ai Curții și servitori în livrele de gală. Regele Carol stătea lângă Principesa Maria, iar în spatele lor se afla Ferdinand, „palid, neliniștit, fremătând de nerăbdarea de a scăpa de toată lumea și de a fi, în sfârșit, singur cu mireasa lui”.

Au urmat nenumărate banchete, unul după altul, o mulțime de ceremonii și de petreceri. Peste tot, chipuri prietenoase, primitoare, dar toate erau necunoscute…

„Nicăieri un punct statornic, nimic de care să mă reazem decât Nando, iar aici, în România, Nando era principe moștenitor, nepotul Unchiului, un om al datoriei obișnuit să asculte de poruncile Unchiului, ba chiar să întrebuințeze aproape cuvintele lui…”, a scris Regina Maria.

Regele Carol I, descris drept un bătrân tiranic. Ferdinand era obișnuit cu supunerea…

Așa cum era de bănuit, pentru tânăra viitoare Regină a început o nouă viață, complet diferită de cea din vremurile petrecute în Anglia. „Fișa postului” era simplă: „Datorie, totul era datorie, de dis-de-dimineață, de când ne sculam, până seara când ne culcam”.

Ba mai mult, „Unchiul și Nando spuneau că nu trebuie să am prieteni, pentru că în această țară e primejdios să am prieteni, din pricina politicii, a geloziei și a intrigilor…”

La petreceri, Principesa era obligată să meargă alături de Regele Carol. Nando era nevoit să pășească agale, în spatele lor, ceea ce era oarecum stânjenitor. Din fericire pentru el, în impunătoarea „oștire” de femei erau și figuri cunoscute. Maria recunoaște că inima îi tremura atunci când se deschideau ușile, arătând nesfârșitele șiruri care așteptau de la ea zâmbete…

În schimb, Nando fusese învățat de mic să se supună. Se spune că n-a fost de când lumea un prinț moștenitor atât de leal. El asculta de unchiul său în toate cele, îi urma orbește părerile, se supunea cerințelor lui, fără a se răzvrăti vreodată, și „era întotdeauna gata să împace orice neînțelegere se ivea între mine și tiranicul bătrân”.

„Sub aparența fericirii, pășeam pe o cărare spinoasă și obositoare”

Regina Maria mai notează că pentru Ferdinand era un rol greu de jucat și rău răsplătit, pentru că adesea se găsea între ciocan și nicovală. Nu împărtășea întotdeauna părerile Unchiului și uneori se simțea jignit, ba chiar umilit prin puterile lui poruncitoare, însă rămânea tot supus, ascultător și răbdător, până într-atât încât îl admira, cu toate că simțea că îi fierbe sângele în vene.

„Tinerețea noastră e o lungă poveste de abnegare. Sub aparența fericirii și părând înconjurați de dragoste și de bunăvoință, pășeam totuși adesea pe o cărare spinoasă și obositoare, în care trebuia zi de zi să renunți la câte ceva, să înfrângi câte o dorință, să îngropi câte un vis, să strivești câte un imbold”, a mai rememorat Regina Maria.

Ferdinand a devenit Suveran al Regatului României la 10 octombrie 1914, în urma morții unchiului său, Regele Carol I. A condus țara în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a dus la excluderea sa din Casa Regală de Hohenzollern de către Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

Mai târziu, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria s-au încoronat, în cadrul unei ceremonii fastuoase, ca Suverani ai României Mari, iar anul acesta am sărbătorit Centenarul celui mai înălțător moment din istoria Monarhiei Române. Drumul până la București și coșmarul tinerilor îndrăgostiți fuseseră doar primii pași către echilibru.