Stingeți lumina într-o noapte întunecoasă și încercați să faceți câțiva pași prin casa pe care o cunoașteți bine. Greu, nu? Ei bine, imaginați-vă cum ar fi să jucați fotbal în întuneric… Aflați cum este posibil. La nivel înalt, de campionat european! FANATIK vă prezintă un reportaj cu adevărat tulburător despre echipa națională a nevăzătorilor.
La intrarea în „Arena Națională” dinspre Mega Mall (că de dărâmata fabrică „Electroaparataj” nu mai știe prea multă lume…), la capătul troleibuzelor, este Școala pentru Nevăzători. Pe un teren donat de Regina Maria în 1906, când a înființat acolo Societatea Orbilor din România, care a instituit imediat Azilul Orbilor Vatra Luminoasă și Școala Primară pentru Orbi „Regina Elisabeta”.
Într-un așa loc istoric l-am găsit pe Sorin Lepădatu, într-un birou cu pereții acoperiți de rafturi cu trofee sportive, cu birouri acoperite de ochelari speciali pentru fotbal sau goalball, cu mingii cu clopoței, cu table de șah cu găurele în fiecare pătrățel, piesele negre cu un moț în „cap”, cele albe fără, speciale pentru nevăzători.
Sorin Lepădatu este șeful departamentului Sport al Asociației Nevăzătorilor din România, „unicul ONG care reprezintă toți nevăzătorii din această țară” spune el.
Se prezintă scurt, militărește: „Născut în 1969, pe 3 mai, fost înotător de performanță, elev la Liceul sportiv de pe „Maior Coravu”, coleg de liceu cu Carmen Bunaciu și cu Florin Răducioiu, fără probleme cu vederea”.
Părinții, însă, au fost nevăzători, „tata, Dumnezeu să-l odihnească, a fost președintele Asociației Nevăzătorilor din România 30 de ani și acum 21 de ani conjunctura a făcut să ajung și eu la Asociație, iar în momentul de față mă ocup de organizarea tuturor activităților sportive din cadrul Asociației”. Inclusiv fotbalul, evident.
Este antrenorul echipei naționale de fotbal a nevăzătorilor. Ultimul sport venit în familia nevăzătorilor din România, pentru că n-are o istorie prea lungă fotbalul la nevăzători. Goalball-ul a fost primul sport pentru nevăzători, inventat imediat după Al Doilea Război Mondial de foștii soldați germani și austrieci rămași orbi, pentru a-și ocupa timpul, pentru a avea o activitate.
Abia prin anii ’90 FIFA a început să investească în fotbal pentru nevăzători. La început cu 4 echipe în Europa și a urcat acum la 26 de echipe naționale numai în Europa. Așa a ajuns fotbalul și la noi, în toamna lui 2014, când a venit în țară președintele Comisiei de Fotbal a lui IBSA, International Blind Sport Asociation, cu bani de la FIFA și primele mingii.
Sorin Lepădatu a descris, cât a putut de scurt, pentru că are darul vorbirii, spune tot ce știe și chiar știe tot ce spune… Așadar citiți și învățați:
Portari
Fundași
Mijlocași
Atacanți
Cum spunea Sorin Lepădatu, fotbalul pentru nevăzători nu are o istorie foarte îndelungată. FIFA a început să investească în acest sport abia pe la mijlocul anilor ’90, iar la noi a ajuns în toamna lui 2014.
„În cele șapte școli de nevăzători din România, fotbalul se practica, empiric, de prin anii ’50, cu conserve cu pietricele înăuntru, apoi, spre anii ’70-’80 puneau o minge obișnuită într-o pungă de plastic, ca să o audă unde fâșâie…
Așa că au venit mulți tineri nevăzători la fotbal, s-au format în 2015 trei echipe, Clujul, Bacăul și o echipă mixtă București-Buzău, din care s-a conturat echipa națională.
După ce s-a terminat finanțarea de la Comitetul Paralimpic Român și Ministerul Sportului, care a ținut doi ani, a trebuit să rămânem doar cu echipa națională. În 2017, s-au făcut primii pași în relația cu Federația Română de Fotbal.
La turneul de calificare la EURO din 2017, la Bacău, au fost prezente 7 echipe, FRF ne-a dat un set de echipament și cupele pentru învingători, iar noi ne-am calificat la turneul final din Germania, în septembrie 2017”, își amintește antrenorul naționalei de fotbal a nevăzătorilor.
Anul acesta, FRF a investit mult mai mult în naționala nevăzătorilor, „a acoperit cam trei sferturi din cheltuielile noastre, un sfert a venit de la Comitetul Paralimpic Român și Asociația Nevăzătorilor. Acest interes și sprijin al FRF a fost apreciat de IBSA și FIFA, astfel că ni s-a atribuit organizarea turneului de calificare la Campionatul European, desfășurat în primăvară, la Buftea.
Au fost patru echipe, Grecia, Georgia, Belarus și România. Am câștigat primele două meciuri, 5-0 cu Belarus și 2-1 cu Georgia, marea favorită, finala a fost 1-1 cu Grecia și am mers de mână în Italia la turneul final din septembrie, unde i-am bătut pe greci cu 4-0”.
Locul final contează mai puțin, performanța constă în faptul că titlul de „Cel mai bun tânăr fotbalist” a fost atribuit unui fotbalist român, Krisztian Kovacs, noi îi zicem Cristiano. A ajuns la nivelul echipei naționale doar de un an, el fiind jucător și în naționala de goalball a României, unde, într-o pauză dintre două meciuri, a luat mingea la picior, a început să jongleze cu ea, să dribleze colegii și i-am zis ‘Nu vrei să vii și la fotbal?’. A venit și a ajuns titular de drept. Cu 5 goluri marcate a fost al doilea golgheter la European și cel mai bun tânăr jucător. Are 21 de ani și e student la Filosofie, la Cluj”.
În continuare FANATIK vă oferă un interviu tulburător cu „cel mai bun tânăr jucător” de la Campionatul European, „Cristiano” Kovacs.
Românul Krisztian Kovacs a fost desemnat „Cel mai bun tânăr jucător” la Campionatul European al nevăzătorilor. FANATIK a realizat un interviu cu „Cristiano”, în care acesta dezvăluie aspecte tulburătoare din viața sa de student care trăiește, învață și cântă la Cluj
Krisztian, știu că îți este greu și-mi cer scuze, dar aș vrea să-mi povestești cum ai luptat împotriva prejudecăților și a răutății lumii dimprejur…
– Poate e greu de crezut, dar au fost rare momentele în care am perceput lumea din jurul meu ca fiind rea. Evident există anumite prejudecăţi, dar nu m-am aşteptat niciodată ca oamenii să nu fie predispuşi la acestea. În definitiv, există o mare mulţime de oameni care nu au întâlnit niciodată un nevăzător şi care nu şi-au pus niciodată problema că ar exista asemenea persoane.
În viaţa mea, ca şi a oricărui alt nevăzător, apar momente mai dificile, în care avem tendinţa să ne izolăm de lumea care, avem impresia, că nu ne înţelege sau care ne respinge. Dar în cele mai multe cazuri este doar o impresie şi nu un adevăr faptic.
De fapt, ceea ce se întâmplă într-o interacţiune dintre un nevăzător şi o persoană necunoscută, şi care nu a mai interacţionat niciodată cu un nevăzător, este în majoritatea cazurilor o stângăcie care se datorează atât nevăzătorului, cât şi persoanei valide. Oamenii nu sunt rău intenţionaţi, ci pur şi simplu nu au habar de felul în care trebuie să interacţioneze cu nevăzătorii.
Simetric, nici nevăzătorul, obişnuit fiind în cerc restrâns de oameni, nu are aptitudinea unei bune interacţionări cu persoanele din afara propriului cerc de cunoscuţi. Şi în cazul acesta primul pas trebuie să îl facă nevăzătorul, să relaxeze situaţia, explicând foarte clar că este o persoană normală, cu mici particularităţi, care nu-l împiedică totuşi să ducă o viaţă normală.
În cazul meu, pur şi simplu am încercat să îmi dau seama ce trebuie să fac ca o persoană validă să îmi acorde încredere şi cum să fac să îşi dea seama ca problema mea este de departe mai mică faţă de ce-şi închipuie de obicei oamenii.
Pentru că oamenii au impresia, greşită, că fără vedere nu se poate face nimic. Iar nevăzătorii, de-a lungul istoriei, au oferit nenumărate exemple care să combată această impresie.
Cum ai ajuns în situația asta? Părinții sunt nevăzători?
– Părinţii mei nu au nicio problemă de vedere… şi nici sora mea. Iar din câte cunosc, nici măcar vreun bunic sau străbunic. Eu m-am născut cu o boală ereditară numită retinopatie pigmentară, care presupune o scădere a vederii în timp, până la pierderea ei totală.
În jurul vârstei de 7 ani încă reuşeam să citesc folosindu-mi ochii, recunoşteam feţele oamenilor cunoscuţi dacă erau suficient de aproape de mine, vedeam mingea de fotbal, vedeam să mă joc pe calculator. Prima dată când am devenit conştient de faptul că îmi pierd vederea a fost atunci când am început să nu mai văd jucătorii din celebrul joc de fotbal FIFA.
Totuşi, cred că am fost unul dintre cei mai norocoşi oameni care au trecut prin fenomenul de pierdere a vederii pentru că vederea mea era oricum folosită în situaţii bine determinate şi nu mă bazam foarte tare pe ea în ceea ce priveşte acţiunile vitale, cum ar fi deplasarea sau recunoaşterea obiectelor.
Astfel, nici după ce nu am mai văzut nimic, viaţa mea nu s-a schimbat foarte mult şi nici nu am fost afectat foarte tare emoţional. Ceea ce poate că din afară pare tragic, pentru mine, şi pentru mulţi alţi oameni aflaţi în situaţia mea, este un lucru aproape firesc.
Niciodată nu am stat să-mi plâng vederea pierdută, ci am luat lucrurile aşa cum au fost şi mi-am văzut de viaţa şi pasiunile mele, aşa cum erau ele, colorate sau nu. Probabil faptul că eram încă un copil a fost un mare avantaj. Am învăţat, de la bun început, să mă descurc fără vedere.
Cum ai început să faci sport?
– Am avut norocul de a urma şcoala la Liceul Special pentru Deficienţi de Vedere din Cluj-Napoca, care pe vremea în care eram eu elev, era singura şcoală din ţară care în afara orelor de curs, oferea elevilor oportunitatea de a practica diverse sporturi.
Astfel, am încercat începând din clasa a V-a mai multe sporturi: înnotul, judo, torball şi goalball (n.red. – două sporturi specifice nevăzătorilor). În paralel, în timpul pauzelor şi în timpul liber, jucam cu ceilalţi copii fotbal pe terenul din curtea şcolii. Fotbalul în mod organizat am început să îl practic abia în anul 2018.
Dar oricum, întreaga mea copilărie s-a legat de fotbal. Începând de la 7-8 ani, pe vremea când încă mai aveam nişte mici resturi de vedere, jucam fotbal în curtea casei părinteşti cu copiii din satul meu natal, şi nu odată am spart fie un geam al casei sau unul dintre multele ghivece de flori pe care mama le ţinea pe terasă.
Asta se întâmpla cu precădere în vacanţele de vară, când nu eram la şcoală. Dar şi de la Cluj am multe amintiri cu profesorii care ne luau de pe terenul de fotbal şi ne duceau la orele de curs, pentru că noi, în febra jocului, refuzam să mai ascultăm de sonerie. Ţin minte o expresie celebră pe care o foloseam când auzeam clopoţelul care ne îndemna să mergem în clase pentru ora următoare
„Încă o fază” ne spuneam noi, copiii, între noi atunci când auzeam soneria, referindu-ne la faptul de a mai pune odată mingea în joc şi a mai juca până la terminarea fazei, ca abia după aceea să mergem şi noi la clasele noastre.
Cum este viața ta de zi cu zi?
– Viaţa mea de zi cu zi se petrece tot la Cluj, acolo unde studiez filosofia la Universitatea Babeş-Bolyai. Merg la cursuri, citesc, fac sport, ies cu prietenii, cânt la chitară, merg la concerte, teatru, conferinţe, fac antrenamente şi alerg în parc. Uneori, merg acasă la părinţii mei unde profit de liniştea oferită de familie şi de natură. Iar o bună parte din timp mi-o petrec la competiţiile sportive la care merg, cu precădere în străinătate.
Cum ai învățat să cânți la chitară? Ce-ți place cel mai mult să cânți?
– Am învăţat să cânt la chitară singur, după nişte lecţii de pe youtube. De cântat… îmi place să cânt muzică folk şi melodii de munte, de cântat cu prietenii lângă un foc de tabără, nu am neapărat o melodie preferată.
Cea mai frumoasă amintire?
– Am multe amintiri frumoase şi, în general, cred că sunt un om care s-a bucurat de o copilărie fericită… astfel că îmi este foarte greu să aleg o singură amintire. M-am bucurat foarte tare când mi-am aflat nota de la bacalaureat, când am fost admis la facultate, amintirile din copilărie când mă jucam cu ceilalţi copii, rezultatele sportive…
Dar cred că una din cele mai emoţionante amintiri, una pe care nu am împărtăşit-o niciodată, dar care m-a urmărit mereu, a fost aceea în care diriginta mea din clasele V-VIII m-a luat odată de mână pe holul şcolii, m-a tras mai la o parte şi mi-a spus că eu pot muta munţii dacă doresc şi că trebuie să am mereu încredere în mine.
Poate nu sună extraordinar, dar tonul pe care au fost spuse aceste cuvinte şi persoana extraordinară care îmi spunea mie, unui copil, aceste lucruri, m-au marcat foarte tare. Ca să se înţeleagă, doamna profesoară era una din cele mai apreciate cadre didactice din toată şcoala, dacă nu chiar cel mai apreciat, atât de profesori, cât şi de elevi, statut care se obţine foarte greu.
Iar faptul că mi-a adresat tocmai mie acele cuvinte a fost ca un resort, ca o obligaţie morală de a merge mereu înainte, măcar de dragul acelor vorbe, spuse cu atâta afecţiune unui copilaș stingher…
Cea mai dureroasă amintire?
– Cum spuneam şi înainte, în general am avut o viaţă destul de fericită. Totuşi, una dintre cele mai dramatice momente din viaţa mea a fost plecarea de-acasă, din satul meu, Carastelec, din județul Sălaj, la şcoala din Cluj. Eram un copil de 7 ani, care fusese mereu aproape de părinţii lui şi care urma să rămână singur la internatul noii şcoli.
Nu ştiam limba română, proveneam dintr-o familie de maghiari și şcoala avea doar programă în limba română. A fost un şoc foarte puternic, atât pentru mine, cât şi pentru părinţii mei. În primele luni petrecute la Cluj plângeam în continuu… la fel ca şi părinţii mei acasă.
Deşi în fiecare week-end veneau şi mă luau acasă, odată cu revenirea la şcoală, luni dimineaţa, reveneau şi tristeţile mele. A fost o perioadă foarte grea… până să mă obişnuiesc să trăiesc fără afecţiunea părinţilor şi a surorii mele, fără prietenii de acasă, fără locurile cunoscute din satul meu natal, să mă adaptez la un mediu nou şi să învăţ o limbă complet nouă.
Cu ce echipă din țară ții?
– Sunt foarte rare momentele în care mai urmăresc ce se întâmplă în fotbal. În copilărie, am ţinut cu Steaua, care a devenit FCSB. Acum mă mai entuziasmez uneori la meciurile CFR-ului din cupele europene. De asemenea, îmi place să urmăresc meciurile de la campionatele mondiale şi am urmărit cu o emoţie imensă performanţa naționalei U21 de la Campionatul European din Italia.
Fotbalistul tău preferat … poate exemplul tău?
– Nu cred că am un fotbalist preferat. Să spunem totuşi că îl admir pe Messi.
Cel mai mare rezultat al fotbalului românesc în opinia ta, și cel mai rușinos?
– Cel mai mare rezultat este Cupa Campionilor Europeni din 1986 obţinută de Steaua, iar cred că toată situaţia de acum este ruşinoasă, începând cu echipa naţională şi terminând cu echipele de club. Noroc cu echipa U21 şi cu CFR-ul care au mai spălat ruşinea.
Cum a fost momentul în care ai primit premiul la CE din Italia, când îi întrebai pe colegi dacă știau dinainte de asta?
– M-am simţit extraordinar, mi-e greu să descriu… Eram trist din cauza rezultatului nostru (n.red. – locul 9 din 10 participante), dar când mi-am auzit numele m-am bucurat foarte tare.
Trofeul acesta mi-a adus oarecum aminte că nu am muncit chiar în zadar şi l-a făcut foarte mândru şi pe tatăl meu, care este foarte pasionat de fotbal şi care mă suna după fiecare meci să îmi facă un scurt comentariu al jocului pe care el îl urmărea pe live-urile furnizate de organizatori.
Ce vezi cu ochii minții în momentele în care se cântă imnul țării pentru tine și coechipierii tăi…
– Evident, este un sentiment de mândrie şi îmi doresc ca odată, când vom fi suficient de buni, imnul României să se audă şi la sfârşitul unei competiţii, nu doar la începutul meciurilor.
Cea mai frumoasă victorie din cariera ta…
– Cea mai frumoasă victorie a fost cea obţinută împotriva Greciei de la CE. Chiar dacă a fost meciul între ultimele două clasate, am demonstrat prin scorul de 4-0 că suntem mult mai buni ca ei. De asemenea, am fost fericit că am reuşit să marchez de trei ori şi probabil că asta a contribuit foarte mult la acordarea trofeului de cel mai bun tânăr jucător.
Ne explică Sorin Lepădatu, antrenor și al naționalei de goalball: „Se folosește o minge mai mare decât cea de fotbal, are 1,250 kg, e cu găuri și înăuntru sunt clopoței. Are 8 găuri pe lateralele mingii, ca să se audă bine clopoțeii dinăuntru. În comparație cu fotbalul, la care e minge normală de fotbal, numai că are clopoței înăuntru.
La goalball mingea este dintr-un material mult mai dur decât la mingea de fotbal, se joacă 3 la 3, pe un teren de 18 pe 9 metri, cei trei jucători încearcă să apere o poartă de 9 metri și să dea gol adversarului, toți trei apără, toți trei atacă.
Mingea să dă numai prin rostogolire, numai cu mâna, cumva ca la bowling, mingea nu prea sare, cel mult 25 cm, sportivii stau lungiți în apărare ca să acopere cât mai mult spațiu din poartă și dau cu mâna mingea rostogolită spre poarta adversă”.
„Echipele care au posibilități financiare au un lot de 19-20 de persoane. 12-13 jucători, un antrenor principal, un «secund», doi-trei antrenori care intră pe teren la pregătiri, cu jucătorii, medic, fizioterapeut…
Am fost la un turneu în Turcia, vara trecută, și Japonia, campioana Asiei, a venit cu 19 persoane, aveau și nutriționist, care venea cu o oră înainte de servirea mesei cu cântarul și zicea: «Tokyo, tu ai 125 de grame de orez cu 100 de grame de carne. Kavasaki, tu mănânci doar 100 de grame de orez cu ceva ierburi» și tot așa pentru fiecare jucător”
„Nu există profesionism în fotbalul pentru nevăzători. Nu există jucători cu contract profesionist ca în fotbalul mare. Dar, în schimb, cluburi importante de fotbal și-au creat un departament și pentru echipa de nevăzători.
De exemplu, Borusia Dortmund, Schalke 04, Anderlecht, Bordeaux, Lille, Charleroi, Galatasaray, Rapid Viena, Lokomotiv Moscova… nu mai vorbesc de echipele sud-americane, toate au un astfel de departament… Echipele cu investitori puternici, care nu se agață numai de profit, s-au gândit că pe lumea asta mai sunt și persoane defvorizate”.