Furia lui Erdogan: Turcia, ținută de 36 de ani la ușa UE. Lungul drum al Ankarei pentru aderarea la blocul comunitar

Candidat la aderare din 1987, Turcia are o relație complexă cu Uniunea Europeană. Iată o retrospectivă a anilor de negocieri între Bruxelles și Ankara și a acestui dialog, care dezvăluie evoluția problemelor geopolitice și a faliilor diplomatice care se desfășoară de peste trei decenii între cele două puteri. Alegerile prezidențiale și legislative din Turcia repun pe tapet acest subiect, indiferent de cine va conduce țara.

36 de ani la ușa Uniunii Europene

Ambiția Turciei de a adera la Uniunea Europeană a avut multe răsturnări de situație, de când a depus prima cerere de aderare în 1987. Președintele Recep Tayyip Erdogan știe ce înseamnă să aștepți la ușa Uniunii Europene. Atât de bine încât a sfârșit prin a se resemna, nu înainte de a profera insulte și grosolănii la adresa unor lideri europeni și de a-și asigura concetățenii că Turcia și-a făcut temele 100% și că doar un sabotaj al Bruxelles-ului este de vină.

Această țară de aproape 85 de milioane de locuitori deține recordul nefericit al celui mai lung proces de aderare la UE: 36 de ani – și el continuă. Nici o altă țară candidată din Europa de Est sau din Balcanii de Vest nu poate egala lungul drum al Turciei către aderarea la UE. De fapt, de când Turcia și-a depus oficial candidatura la 14 aprilie 1987 pentru a adera la Comunitatea Economică Europeană (CEE) de atunci, 16 țări și-au văzut aprobată candidatura, ceea ce face ca omiterea Ankarei de pe steagul albastru european să fie și mai evidentă.

Numai că, alegerile prezidențiale și legislative din Turcia repun pe tapet subiectul aderării acestei țări la  blocul comunitar, de așteptat mai ales în cazul unei răsturnări de situație, deși apreciată ca puțin probabilă: adică o victorie în turul doi a rivalului lui Erdogan, Kemal Kilicdaroglu.

Digi24.ro

Niște români s-au instalat confortabil în casa unei spaniole plecate la copii, în Canada, și nu mai vor să plece

De la Ataturk la Hallstein

După o succesiune continuă de suișuri și coborâșuri, de promisiuni și amenințări, a devenit clar că aderarea Turciei este un caz unic de elaborare de politici pe care Bruxelles-ul nu a învățat să le gestioneze. Pentru a înțelege ambițiile europene ale Turciei, trebuie privit înapoi, în epoca lui Mustafa Kemal Atatürk, liderul revoluționar care s-a opus împărțirii țării în urma Primului Război Mondial și care i-a forțat pe aliații victorioși să negocieze condiții favorabile în Tratatul de la Lausanne.

Acest lucru a deschis calea pentru proclamarea Republicii Turcia la 29 octombrie 1923, sub forma unui sistem parlamentar cu partid unic, cu un președinte, Atatürk însuși, în fruntea statului. Atatürk a lansat apoi o serie de reforme intense și rapide pentru a construi o țară modernă și occidentalizată: în decurs de un deceniu, noua republică a văzut abolirea califatului, introducerea alfabetului cu caractere latine, o serie de legi de inspirație europeană, schimbări radicale în ceea ce privește codul vestimentar și consacrarea secularismului în constituție.

”Turcia face parte din Europa”

Această transformare radicală a dat roade. În 1949, Turcia a fost una dintre primele țări care a aderat la Consiliul Europei, organizația pentru drepturile omului cu sediul la Strasbourg. În 1952, mai important, a devenit membră a NATO, alianța militară transatlantică creată în opoziție directă cu Uniunea Sovietică.

În acel moment, Ankara a devenit interesată de proiectul emergent de integrare europeană în Europa occidentală. În 1959, Turcia a solicitat statutul de membru asociat al Comunității Economice Europene (CEE), care i-a fost acordat patru ani mai târziu. ”Turcia face parte din Europa”, declara Walter Hallstein, președintele Comisiei CEE, sărbătorind semnarea acordului de asociere în septembrie 1963. ”Acesta este un eveniment fără precedent în istoria influenței culturii și politicii europene. Aș spune chiar că vedem o oarecare înrudire cu cea mai modernă dintre evoluțiile europene: unificarea Europei”.

Digisport.ro

Arpad Paszkany s-a afișat cu noua iubită, cu 24 de ani mai tânără, iar acum s-a aflat totul: femeia a rupt tăcerea

Chestiunea cipriotă, primul obstacol major

Dar primul obstacol major a fost ridicat în vara anului 1974, când trupele turcești au invadat partea de nord a Ciprului ca răspuns la o lovitură de stat sponsorizată de junta militară greacă. Conflictul a împărțit insula în două, o diviziune care încă apasă asupra viselor europene ale Turciei.

Cu toate acestea, Acordul de asociere a oferit o bază solidă pentru ca Ankara să avanseze treptat. În 1987, Turcia a depus o cerere oficială de aderare la CEE, care avea atunci 12 membri, inclusiv Grecia. La acea vreme, PIB-ul pe cap de locuitor al Turciei era de 1.700 de dolari, departe de cei 16.000 de dolari ai Germaniei și Franței.

Decalajul economic uriaș, coroborat cu prăbușirea Uniunii Sovietice, reunificarea Germaniei și continuarea relațiilor proaste cu Cipru și Grecia, a încetinit candidatura Ankarei. În această perioadă, Turcia a trebuit să realizeze reforme suplimentare pentru a îndeplini așa-numitele criterii de la Copenhaga, regulile de bază care determină eligibilitatea unei țări pentru aderarea la UE. Aceste criterii, definite în 1993, necesită standarde ridicate în materie de democrație, stat de drept, drepturile omului, protecția minorităților și o economie de piață deschisă.

Uniunea vamală, etapa intermediară

Între timp, Bruxelles a oferit Ankarei o etapă intermediară sub forma unei uniuni vamale pentru comerțul cu bunuri, altele decât agricultura, cărbunele și oțelul, care a devenit pe deplin operațională la începutul anului 1996. Abia în decembrie 1999, liderii UE au declarat în unanimitate, în cadrul Consiliului European de la Helsinki, că Turcia este o țară candidată, deschizând ușa pentru ca Ankara să se alăture rândurilor lor pe picior de egalitate.

”Turcia este un stat candidat menit să adere la Uniune pe baza acelorași criterii aplicate celorlalte state candidate”, au scris liderii în concluziile lor comune. Această declarație nu a fost pur retorică: ea a permis Turciei să aibă acces la milioane de euro din fondurile UE în cadrul Instrumentului de asistență pentru preaderare (IPA).

Ankara ratează extinderea din 2004

Cu ocazia extinderii din 2004, UE a făcut un pas decisiv spre est, primind un total de zece noi membri, mulți dintre aceștia fiind foști sateliți ai URSS. Pentru Ankara, situația era jenantă: țara își depusese candidatura cu mult înaintea tuturor noilor veniți, inclusiv a Ciprului, și încă aștepta ca procesul de aderare să înceapă. În 2005, Consiliul a adoptat în cele din urmă cadrul de negociere, un document de nouă pagini plin de referiri la statul de drept, la ”capacitatea de absorbție” a UE, la importanța ”relațiilor de bună vecinătate” și la posibila suspendare a negocierilor.

”Obiectivul comun al negocierilor este aderarea. Aceste negocieri sunt un proces deschis, al cărui rezultat nu poate fi garantat în avans”, se arată în document. ”Dacă Turcia nu este în măsură să își asume pe deplin toate obligațiile care decurg din calitatea de membru, ar trebui să se asigure că este pe deplin ancorată în structurile europene prin cea mai puternică legătură posibilă”.

Cadrul a servit drept orientări principale pentru Comisia Europeană, care a primit sarcina de a conduce negocierile. Acestea sunt împărțite în 35 de capitole, un program extrem de complex care vizează alinierea deplină a candidatului la toate normele UE. Capitolul privind știința și cercetarea a fost primul care a fost deschis în 2006 și a fost încheiat provizoriu în același an. În următorul deceniu, Turcia, sub conducerea lui Erdogan, reușit să deschidă alte 15 capitole. Însă niciunul dintre ele nu a fost închis.

Un „nu” cu mănuși: „parteneriat privilegiat”

Anii 2000 au marcat o perioadă de creștere economică impresionantă pentru Turcia: PIB-ul pe cap de locuitor a crescut de mai mult de trei ori, de la 3 100 de dolari în 2001 la 10 615 dolari în 2010, în timp ce serviciile s-au extins rapid în sectoare precum transporturile, turismul și finanțele, aprofundând modernizarea țării.

Cu toate acestea, aceste evoluții nu au fost suficiente pentru a depăși tensiunile din Mediterana și reticența tot mai mare a liderilor europeni, dintre care unii au început să sugereze că statutul de membru cu drepturi depline ar putea fi înlocuit cu un ”parteneriat privilegiat”, ceea ce este un ”nu” pentru Ankara, scrie Euronews.

”Între aderare și parteneriatul (privilegiat), pe care Turcia spune că nu-l va accepta, există o cale de echilibru pe care o putem găsi”, declara președintele francez Nicolas Sarkozy în 2011. ”Cea mai bună cale de ieșire din ceea ce riscă să fie un impas este să găsim un compromis”.

Ca răspuns la avertismentele venite de la Paris, Berlin și Viena, Erdogan a ridicat miza și a declarat că se așteaptă ca aderarea să fie finalizată până în 2023, pentru a coincide cu cea de-a 100-a aniversare a republicii. Criza migrației din 2015-2016 a oferit Turciei o pârghie politică în calitate de țară aflată între blocul comunitar și milioane de refugiați sirieni și afgani.

Puciul din 2016 și represiunea lui Erdogan

Dar situația s-a deteriorat după tentativa de lovitură de stat din iulie 2016, un episod critic care a dus la înăsprirea controlului președintelui turc asupra puterii și la consolidarea a ceea ce criticii au criticat ca fiind un regim autocrat. În luna noiembrie a aceluiași an, membrii Parlamentului European au aprobat o rezoluție în care au criticat ”măsurile represive disproportionate” introduse în cadrul stării de urgență și au cerut o ”înghețare temporară” a negocierilor de aderare.

Referendumul din 2017 pentru introducerea unui sistem prezidențial unitar care îi conferă șefului statului puteri executive extinse a slăbit și mai mult candidatura Ankarei și a alimentat criticile oficialilor și legislatorilor UE, unii punând chiar sub semnul întrebării dacă Turcia ar mai putea fi considerată un candidat eligibil în conformitate cu criteriile de la Copenhaga.

Deteriorarea rapidă a culminat în iunie 2018, când statele membre au suspendat negocierile. ”Consiliul constată că Turcia se îndepărtează tot mai mult de Uniunea Europeană”, se arată în concluziile unei reuniuni din iunie 2018. ”Prin urmare, negocierile de aderare a Turciei sunt efectiv în impas și nu se poate lua în considerare deschiderea sau închiderea nici unui alt capitol”.

În punct mort, cu Putin alături

De atunci, progresele au fost aproape inexistente. Concomitent, Erdogan și-a intensificat denunțurile la adresa Occidentului, a ordonat operațiuni de foraj controversate în estul Mediteranei și a menținut – ca membru NATO –  legături active cu Vladimir Putin, în ciuda invaziei pe scară largă a Rusiei în Ucraina. Relațiile Ankarei cu Bruxelles-ul s-au deteriorat atât de mult încât Turcia, care, din punct de vedere tehnic, este încă o țară candidată, este acum suspectată că ajută Rusia să se sustragă sancțiunilor UE.

Raportul Comisiei Europene privind extinderea din 2022 prezintă o imagine sumbră a situației actuale. ”Guvernul turc nu a inversat tendința negativă în materie dereformă, în ciuda angajamentului său repetat de a adera la UE”, se arată în raport. ”Preocupările serioase ale UE cu privire la deteriorarea continuă a democrației, a statului de drept, a drepturilor fundamentale și a independenței sistemului judiciar nu au fost luate în calcul”.