George Ivașcu, vedeta din Clanul, recunoaște că s-a apucat de actorie ca să-și învingă timiditatea. Actorul ne spune că, pentru el, există doar roluri importante și neimportante.
După 31 de ani de carieră, actorul George Ivașcu recunoaște că s-a apucat de actorie că să-și înfrângă timiditatea. Într-un interviu exclusiv pentru FANATIK, vedeta din Clanul mărturisește că face o meserie împotriva firii lui și că orice rol pe care-l joacă îl bucură.
George Ivașcu, căsătorit de două ori cu aceeași femeie, actrița și regizoarea Alice Barb, recunoaște că nimeni nu este perfect. Aflăm când a trăit cel mai greu moment pe scenă și ne dezvăluie adevărata lui pasiune.
31 de ani de carieră. Există vreun rol pe care ți l-ai dorit și încă nu l-ai jucat?
-Nu, pentru că întotdeauna mi-am păstrat acea inocență de copil. Orice mi se dă să joc să rămân cu bucuria copilului: ”Ce joc astăzi?! Doctor! perfect. Și mâine? Polițistul”. Și atunci mă bucur de fiecare rol pentru că eu cred că nu există rol principal sau secundar, există rol important sau neimportant.
În toți acești ani, îți mai aduci aminte cel mai frumos moment? Dar cel mai nefericit?
-Un moment a fost când un unchi de-al meu tocmai murise în seara în care aveam spectacol. Și i-am dedicat lui acel spectacol. Am zis că, dacă într-adevăr e deasupra și ne privește, se va bucura. El și-ar fi dorit să fie acolo și mi-a fost tot timpul aproape atunci când eu tocmai debutam ca actor. A fost un moment trist, dar în același timp un moment de mare bucurie pentru că am făcut un cadou sufletesc.
Cum era George Ivașcu din rolul Crăcănel, din D-ale carnavalului și cum este azi Pelicanul, din Clanul? Ce crezi că ai câștigat în toți acești ani, ce simți că ai pierdut?
-În primul rând am pierdut foarte mult timp făcând administrație, vreo 22 de ani. Aș fi putut să joc mai multe roluri. Crăcănel a fost rolul meu de debut și, așa cum scriau atunci marii noștri cronicari, era un rol antologic și a rămas așa. Cele două personaje au în comun bucuria. Pentru că am revenit acum, în sfârșit, la 55 de ani, la bucuria inițială a tânărului care nu are nimic, dar își dorește totul.
A existat vreodată un preț al succesului pe care ai fost nevoit să-l plătești?
-N-aș putea spune că a existat un preț, cât mai degrabă aș putea spune că există niște obligații. În momentul în care publicul se atașează de tine fiecare rol pe care îl faci, indiferent că e dramă, că e comedie, îl faci cu obligația să nu dezamăgești.
Dupa părerea ta, ce crezi că îi lipsește, astăzi, teatrului romanesc?
-Teatrul românesc a avut întotdeauna generații foarte bune de actori. Poate ce-i lipsește cel mai tare este felul în care este marketat, să zic așa. Noi tot facem referire la marii actori pe care îi știam și cu care am copilărit, datorită cărora ne-am îndrăgostit de teatru și film. Astăzi avem însă generații foarte bune, dar mai puțin cunoscute, nu din vina lor, ci din vina publicității care se face în jurul lor.
Cum a fost perioada liceului? Erai timid sau cel mai rebel?
-Întotdeauna am fost o natură ludică și îi făceam pe colegi să râdă, eram campionul farselor, dar mereu am fost un om timid. Adeseori am spus că eu fac o profesie împotriva firii mele.
Unii au crezut, când nu mă cunoșteau, că sunt încrezut pentru că tot timpul stau mai retras, mai reflexiv. E paradoxal. M-am îndrăgostit de teatru la 14 ani și am găsit această bucurie de a fi actor ca o formă de evadare dintr-o timiditate pe care o am.
Domnule profesor, ai copiat vreodată la vreun examen?
-În facultate nu, dar recunosc că în liceu am mai copiat (râde, n. red.).
Ești alături de Alice Barb din studenție. Ați divortat, v-ați recăsătorit. O iubire ca a voastră se întâlnește doar o dată în viață. Ce trebuie să faci si ce nu ca o relație să dureze atât de mult?
–În primul rând trebuie să-l respecți pe cel din fața ta, pentru că noi nu suntem perfecți. Suntem perfectibili și întotdeauna trebuie să-ți asumi atunci când greșești și să recunoști, din respect. Ce este foarte important, e sfatul pe care îl dădea și bunica: îngăduiți-vă copii.
Mai ții minte când ai câștigat primii bani? Și pe ce i-ai cheltuit?
-Nu mai știu. Cred că, fiind încă elev de liceu, clasa a XII-a, în Liceenii, acela a fost primul meu contract. Jucam un rol mic acolo. Nu știu pe ce i-am cheltuit. Pe vremea aceea, visam să-mi cumpăr un Trabant, să-mi cumpăr bicicletă pentru că n-am avut, dar cred că i-am cheltuit pe haine sau ceva.
A existat vreun moment în viața ta când celebritatea ți s-a urcat la cap?
-Nu. Aș putea spune, cu absolută modestie, faptul că am realizat întotdeauna că succesul ți se datorează prin muncă. Nu este pur și simplu altceva decât efortul pe care trebuie să-l faci de a o lua de la capăt întotdeauna.
Ce nu știe lumea despre tine și ai vrea să spui azi?
-Singura mea pasiune reală sunt călătoriile. Ce mi-aș dori foarte tare e să strâng atâția bani încât, mai spre bătrânețea adultă ca să zic așa, că acum sunt un bătrân tânăr (râde, n. red) să pot să-mi cumpăr acea croazieră în jurul lumii.
Îți place să gătești?
-Nu că nu-mi place să gătesc, mi-aș dori, dar ori de câte ori am încercat am eșuat lamentabil, drept care prefer să mănânc la restaurant.
În ce proiecte te putem vedea în perioada următoare?
-În primul rând, la Teatrul Național. Voi scoate acum o premieră, Doctorul se numește. Are o distribuție fenomenală: Oana Pellea, Medeea Marinescu, Mirela Oprișor, Marius Bodochi, Emilian Oprea. Și la Luceafărul, o tragicomedie despre viața și condiția de la Hollywood, unde joc un actor ratat, foarte interesant.
Mai pregătesc încă două spectacole care vor avea premiera în septembrie, unde joc un mafiot împreună cu Denis, care este un actor care a venit să-l studieze pe acest mafiot, iarăși, o comedie absolut senzațională. Și Te despart de nu te vezi.