În ciuda supărării cauzate de contextul actual, dominat de conflictul din Ucraina și de pandemie, artistul George Nicolescu rămâne un tip cu simțul umorului, iar ca dovadă, la împlinirea celor „27 de ani”, după cum însuși glumește, se amuză cu gândul la „zăpăcelile” din trecut.
Când FANATIK i-a urat „La mulți ani” și i-a solicitat un interviu în exclusivitate, George Nicolescu asculta muzică, împreună cu un fin de-al său. „Sunt niște înregistrări din anii ’96 – ’97 și ne distrăm de mama focului, că pe atunci eram dilimandroși”, aveam să aflăm. În această perioadă de cumpănă, George – cum îi place să i se spună, fără „dumneavoastră”, nu intenționa să sărbătorească. Și totuși, privește dramele pe cât poate de ironic…
George Nicolescu, la mulți ani, cu ocazia împlinirii vârstei de… „27 de ani”, așa cum spui tu însuți. Întinerești…
-Da, așa este. Dar tot nu simt nevoia să petrec. Bine, finul meu va rămâne la noi și de ziua mea, dar vreau să spun că ne distram pe seama zăpăcelilor pe care le-am făcut în alte vremuri. Acum, în aceste vremuri, dominate de război și de pandemie, lucrurile s-au schimbat. Nu prea îmi vine să petrec…
Finul lucrează în industria muzicală?
-S-a pensionat. A fost profesor la Liceul Pedagogic din Buzău, dar este pasionat de muzică.
Și totuși, când armele vorbesc, muzele nu tac…
-Ce să-ți spun? Nu vreau să par mai deștept decât nu sunt. Dincolo de glumă, nici vârsta nu mă mai lasă să fac tot ce vreau și cum vreau. Nu uita că, inclusiv la „27 de ani”, omul mai are nevoie și de mers, iar eu, spre exemplu, am probleme cu picioarele.
Dar, în rest, te simți în putere…
-În ce mă privește, stau în banca mea, nu doar ca să nu deranjez pe nimeni, dar, în același timp, vreau ca oamenii să nu mă uite. Însă, nu mai simt în mine același „zvâc”… S-au întâmplat multe, în jurul meu.
Cum adică, nu? Să ne amintim versurile piesei tale „Ca lumina ochilor”: „Vă rostesc și vă cânt/ Oameni buni de pe pământ/ Tot ce noaptea mea mă-nvață/ Nu dați morții nici când/ Dreptul vostru cel sfânt/ La lumină și la viață”…
-Uite, stau așa și mă gândesc, cu tristețe, că Victor Socaciu pe versurile astea s-a dus… Anul trecut, pe 29 martie, eram la Breaza. Cântam chiar această piesă, dar, la un moment dat, mi s-a pus un nod în gât. Am avut o premoniție, pentru că a fost ultima mea întânire cu Victor. E drept, m-a mai sunat într-o zi soția lui, Brândușa, să mă roage să merg în locul lui Victor la Onești, pentru că avea programat un spectacol, însă nu mai putea cânta.
Ai acceptat să cânți în locul lui Victor Socaciu?
-Inițial, am refuzat-o pe Brândușa, dar ulterior m-a sunat Victor și n-am putut să spun „nu”. Și atunci, m-am dus.
Ce îți dorești, de ziua ta?
-Să scoată nevastă-mea frigiderul de la reparat! Păi da, că am chemat un om care ne ajuta când aveam nevoie, dar nu putea să-i mai facă nimic. Era un frigider vechi, românesc, dar atât i-a fost… Acum avem altul, străin, nu știu ce marcă, dar e la reparat și ăsta.
Și în rest?
-Să avem parte de sănătate, atât Geta cât și eu, dar și toți românii. Sunt vremuri grele, din toate punctele de vedere.
Ca artist, cum simți conflictul din Ucraina, care ne afectează pe toți și care s-a „îmbinat” și cu pandemia?
-Vreau să cred că ucrainenii nu sunt atât de vinovați, dar, în schimb, pe ruși îi condamn fără niciun fel de reținere. Asta, chiar și în situația în care, în general vorbind, nu am nimic cu poporul rus. Dar, am resentimente față de oamenii care își bat joc de propriul popor. Acest lucru mi se pare cât se poate de grav și de neomenos. Însă, e prea puțin spus. După părerea mea, este incalificabil.
Unii dintre liderii planetei poartă „ochelari de cal”, așa cum cânți tu, în aceeași melodie, pe versurile lui Adrian Păunescu?
-Este foarte posibil acest lucru, dar știi care e diferența? Spre deosebire de oameni, caii au nevoie de acești ochelari. În primul rând, oamenii trebuie să „vadă” cu sufletul și în suflet. Dacă folosesc ochelarii de cal, vor fi cai, nu oameni.
Mai corespondezi cu alți artiști, foști colegi de scenă?
-Nu. Chiar nu…
Ar fi interesant, mai ales în această perioadă dominată de război, un hit pe teme sociale, care să reunească mai mulți artiști cunoscuți. Poate, cel mai cunoscut exemplu este „We are the world”, apărut în SUA, în 1985…
-Într-adevăr, în această perioadă nu a apărut niciun cântec de acest gen. Ar fi interesantă o asemenea colaborare între artiștii români, dar, dacă nu ai bani, nu faci nimic! Îmi dă mie cineva bani? Sigur, există impresari, precum Radu Groza. Am lucrat cu el. Să vedem…
Maestre, ce le transmiți oamenilor care te ascultă și care vor citi interviul, cu ocazia zilei tale de naștere?
-Din punctul meu de vedere, singurul lucru care trebuie transmis este ca oamenii să iubească pacea și să se lupte pentru ea, așa cum știe fiecare. Știi cum se spunea? „În comunism, nu va fi război, dar lupta pentru pace va fi așa de mare, încât nu va mai rămâne piatră pe piatră”. Iar poanta era că la Radio Erevan a apărut întrebarea: „Dar în comunism, vor fi bani?” Și răspunsul era: „Nici în comunism”.
Ca artist și ca om, ai traversat diverse perioade dificile. Cum ai rămas aceași optimist?
-Ei, uite, apropo de vremuri grele. Să nu crezi cumva că nu ne-am vaccinat anti-COVID, atât eu, cât și Geta, de trei ori… Dar, înainte de a mă vaccina cu prima doză, făcusem și vaccinul anti-gripal, obișnuit. Spre deosebire de alți ani, când nu am avut nicio problemă, acum lucrurile au stat diferit. Eram la țară și a venit finul meu să mă aducă acasă, pentru că mi-a fost rău. Cât privește optimismul, așa am fost mereu…
George, probabil că mai deții melodii care nu au apărut pe piață. Te gândești să ni le oferi?
-Nu știu ce să răspund. Lucrurile nu mai pot merge ca până acum, în sensul în care trebuie găsit omul care să poată ajuta, din mai multe puncte de vedere. Iar aici, situația se complică. Sunt necesari un impresar, instrumentiști care să aibă același stil ca al tău și care să te înțeleagă. Și ca să fiu sincer până la capăt, încă nu m-am gândit la această opțiune.
George Nicolescu, la final, FANATIK îți urează să rămâi mereu tânăr, jovial și să revii pe scenă și în studioul de înregistrări!
-Eu mulțumesc că lumea nu m-a uitat, iar proiectele sugerate sunt interesante. Dar, vom vedea. (râde..) Cel mai grav lucru pe care mi l-ai făcut este că mi-ai consumat din… telefon, iar bateria mea e mai mică… Ai „pricipit”? Așa zice în piesa „Gaițele”, scrisă de Alexandru Kirițescu. Sănătate multă, tuturor!