Sport

Georgeta Andrunache, interviu eveniment despre cariera de aur din canotaj: “Îmi treceau prin faţa ochilor toate sacrificiile şi mereu mi-am spus că a meritat”. Exclusiv

Georgeta Andrunache este una dintre valoroase sportive pe care le-a avut România. A scris istorie în canotaj şi, cu cele 6 medalii olimpice câştigate în carieră (5 de aur şi 1 bronz), este pe locul trei în topul sportivelor cu cele mai multe distincţii la Jocurile Olimpice.
25.05.2021 | 20:00
Georgeta Andrunache interviu eveniment despre cariera de aur din canotaj Imi treceau prin fata ochilor toate sacrificiile si mereu miam spus ca a meritat Exclusiv
Georgeta Andrunache, interviu eveniment despre cariera de aur din canotaj: "Pe podium, în câteva secunde îţi trecea prin faţa ochilor tot ce a fost greu". Exclusiv
ADVERTISEMENT

În episodul 72 al seriei “Olimpicii României”, fosta mare canotoare a României a acordat un interviu amplu pentru FANATIK în care a vorbit despre succesele obţinute la Jocurile Olimpice, munca din spatele medaliilor, dar şi despre noua generaţie, de la care aşteptările sunt foarte mari.

Georgeta Andrunache a participat la patru ediţii ale Jocurilor Olimpice: Sydney 2000, Atena 2004, Beijing 2008 şi Londra 2012. A câştigat în carieră nu mai puţin de 5 titluri olimpice, doar doi alţi sportivi au reuşit asta în canotaj: Elisabeta Lipă şi Steven Redgrave.

ADVERTISEMENT

Sportiva a povestit că părinţii nu au lăsat-o iniţial la canotaj, însă după ce i-a convins să practice acest sport, plăcerea competiţiei a ţinut-o în marea performanţă atâţia ani de zile. În prezent, Georgeta Andrunache a rămas în lumea sportului, fiind preşedintele Comisiei Tehnice de la COSR şi vicepreşedinte la CS Dinamo.

Georgeta Andrunache: “M-am supărat foarte tare şi câteva zile am refuzat să mănânc. Bine, eu mâncam pe ascuns”

Aţi început canotajul la Botoşani în 1989. Cum v-aţi hotărât să practicaţi acest sport?

– S-a întâmplat, nu m-am hotărât eu. La vremea aceea, ca şi acum, se făceau selecţii în ţară. Ca să practici canotajul trebuia să ai anumiţi parametri: să fii înalt, să ai anvergură. Nu corespundeam atunci din acest punct de vedere, dar vârsta era sub cea de selecţie. Aveam 13 ani şi un pic, se făcea selecţie pentru canotaj la vârsta de peste 14 ani. Şi au spus că mai am timp să cresc. În urma acestei selecţii, doamna Elena Iacob cu profesorul de sport din şcoala generală, pe care îl aveam la clasa a VII-a, au discutat cu părinţii.

ADVERTISEMENT

Şi părinţii ce au spus?

– Ei au fost cei care au spus “nu”. M-am supărat foarte tare şi câteva zile am refuzat să mănânc. Bine, eu mâncam pe ascuns (râde). Voiam să plec. Se apropia vacanţa de vară şi mie aşa mi s-a spus. Că va fi o lună de zile ca de vacanţă, ceva frumos, pe apă cu barca, neştiind ce mă aşteaptă. Dar, am convingerea că mie mi-a plăcut mai mult competiţia ca celorlalţi, să nu spun de muncă, aia a fost oricum. Asta cred că m-a ţinut în marea performanţă. Mi-a plăcut să concurez.

Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu
Georgeta Andrunache şi Viorica Susanu

“Sportivul este cel urcat pe podium, dar eu şi multe colege de ale mele mulţumeam antrenorului, în primul rând”

Ce înseamnă Jocurile Olimpice pentru dumneavoastră?

– Sentimentul suprem. Un sportiv nu poate să viseze şi să îşi dorească mai mult altceva decât să ajungă la Jocurile Olimpice. Dacă reuşeşti să şi cucereşti medalie, este visul oricărui sportiv.

ADVERTISEMENT

Nu numai că aţi cucerit o medalie, ci 6, dintre care 5 de aur… Ce se ascunde în spatele acestu succes?

– Multă, multă, multă muncă. Nu poţi rezista în sport fără muncă. Ai nevoie întotdeauna de oameni competenţi. Sportivul nu poate să îşi îndeplinească obiectivul fără o întreagă echipă în spate. Sportivul este cel urcat pe podium, dar eu şi multe colege de ale mele mulţumeam antrenorului, în primul rând, când coboram de pe podium. În primul rând antrenorului, pentru că el ne aştepta. Dar medalia sportivului se datorează într-o oarecare măsură întregii echipe.

ADVERTISEMENT
Echipajul de 8+1 de la Sydney
Echipajul de 8+1 de la Sydney, care a câştigat medalia de aur

“Şi de câte ori ne certam între noi, să nu crezi că în cantonament nu erau şi astfel de momente”

Ce sentimente aţi avut când aţi obţinut prima dumneavoastră medalie de aur, la Jocurile Olimpice de la Sydney?

– Aşa cum n-am ştiut să răspund de-a lungul anilor la această întrebare, aşa este şi acum. Nu pot să spun că am simţit ceva anume, este o bucurie greu de descris în cuvinte. În câteva momente, atunci când cânta imnul şi flutura steagul, trăiam momente de o bucurie şi în acelaşi timp vedeam şi simţeam munca pentru acea medalie. Eram şi pe Postăvaru, simţeam de câte ori mi-au îngheţat mâinile pe apă, pentru că noi ieşeam până târziu la antrenamente, până îngheţa apa. Şi de câte ori ne certam între noi, să nu crezi că în cantonament nu erau şi astfel de momente. De fiecare dată ne certam din cauza antrenamentelor, că n-a ieşit, că n-a fost acolo. Erau multe. În câteva secunde îţi trecea prin faţa ochilor tot ce a fost greu şi mereu mi-am spus: «A meritat».

V-a fost mai uşor la următoarele ediţii în care aţi performat la fel, câştigând medalii de aur şi la Atena şi la Beijing?

– Nu, nu au fost mai uşoare. Niciuna. Pentru toate am muncit la fel de mult, pentru toate ne-am dorit la fel de mult, am visat pentru fiecare în parte. Dacă aş putea spune că undeva mi-a fost mai uşor, a fost cursa de 2 rame alături de Viorica Susanu de la Atena. Doar cursa. A fost uşoară cursa pentru că pregătirea a fost titanică.

Podiumul din proba de dublu rame de la Atena 2004
Podiumul din proba de dublu rame de la Atena 2004

“Am rămas prietene şi îmi doresc să rămânem aşa veşnic”

Când vă uitaţi în urmă şi alături de Elisabeta Lipă şi Steven Redgrave sunteţi singurii cu cinci titluri olimpice la canotaj, ce vă spuneţi?

– Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş face acelaşi lucru. Mi-aş dori să trăiesc bucuria, să vină din spate colegele mele mai tinere şi să obţină măcar ceea ce am realizat eu. Sportul îţi oferă multe, foarte multe, de la a te realiza, până la cele mai frumoase prietenii şi satisfacţia este pe măsură.

Spuneaţi de prietenii şi dumneavoastră aţi fost într-un grup mare de fete care au performat la cel mai înalt nivel. Aţi rămas prietene cu fostele colege, există în continuare acel grup? 

– Da. Într-adevăr, ne-am făcut grupuleţe, nu putem spune că suntem toată generaţia. Suntem la distanţă, ne auzim, vorbim destul de des. Dar, aici, în Bucureşti, avem un grup, ne vedem, ieşim, ne-am şi înrudit. Avem copii la aceleaşi şcoli. Cu Viorica Susanu de exemplu, fetele au crescut la aceeaşi grădiniţă, la aceeaşi şcoală, am rămas în acelaşi birou. Am rămas prietene şi îmi doresc să rămânem aşa veşnic.

Podiumul din proba de dublu rame de la Atena 2004
Podiumul din proba de dublu rame de la Atena 2004

“Cred că vor fi mai multe medalii, nu una singură şi putem veni de la Tokyo chiar şi cu medalii de aur. Am mare încredere în ei”

Ce părere aveţi despre generaţia actuală, care urmează să ne reprezinte la Tokyo? Avem speranţe mari, poate nu chiar la nivelul rezultatelor din anii 2000…

– Ba da, ar trebui să avem. Eu cred în generaţia asta şi în fete, dar şi în băieţi. Este o generaţie de excepţie, care a beneficiat de condiţii foarte bune. Au în spate o echipă mai bună decât am avut noi, lucrurile au evoluat de la an la an şi am încredere că vor veni de la această ediţie a Jocurilor Olimpice cu medalii. Cred că vor fi mai multe medalii, nu una singură şi putem veni de la Tokyo chiar şi cu medalii de aur. Am mare încredere în ei.

Puteţi să ne spuneţi o amintire care v-a rămas la suflet din cariera de sportiv? 

– La suflet aş putea spune că este prima ediţie a Jocurilor Olimpice. Au fost nişte emoţii şi nişte trăiri. A fost începutul. Chiar dacă aveam medalii la Campionate Mondiale, nu ştiam ce înseamnă această competiţie supremă şi a fost concursul cu încărcătura cea mai mare. Din celălalt punct de vedere, la Jocurile Olimpice de la Beijing, am concurat cu mari probleme la mâna dreaptă. Aveam o mănuşă cu atele metalice. Mâna mi-a fost imobilizată. Numai eu ştiu, chiar dacă ceilalţi pot crede că mi-a fost greu, cât de mult am suferit în acel an pentru medalia de aur.

“Când am dat mănuşa jos după antrenament, nu ştiam nici eu dacă următorul mai pot să îl fac”

A trebuit să faceţi şi pregătirea cu mâna imobilizată…

– La începutul lunii mai, din senin, m-am trezit dimineaţă şi nu am mai simţit pumnul, încheietura mâinii drepte. Nu ştiam de la ce, nu am avut simptome înainte. Nu mi-am mai putut folosi mâna. Am fost în Franţa, la Bordeaux, la o clinică de medicină sportivă, am făcut inflitraţii, nu mai aveam ce să fac. M-am programat la operaţie, dar am refuzat-o cu două zile înainte şi am spus că încerc orice, tot. Aşa am ajuns la clinica din Franţa, am făcut infiltraţii şi mi-au spus că 6 luni de zile va fi bine. Într-adevăr, nu am avut dureri atât de mari, dar cu acea mănuşă cu atele, cu mâna imobilizată am făcut antrenamentele şi am concurat. Când am dat mănuşa jos după antrenament, nu ştiam nici eu dacă următorul antrenament mai pot să îl fac.

 

După cursă v-a fost mai uşor să vă daţi mănuşa jos? 

– După cursă, mă mai uit din când în când la imagini şi am ridicat mâna dreaptă. Nu am ridicat mâna dreaptă doar ca să îmi arăt mănuşa sau că am câştigat, dar parcă mă doare şi acum când văd imaginile. A fost un moment greu, foarte dificil. O luptă a mea cu mine. În acel moment, mi-am spus că va fi ultima ediţie a Jocurilor pentru mine şi că trebuie să închei ediţia tot cu aur. Mi-a ajutat Dumnezeu, iar uneori sunt mândră că am reuşit şi aşa. De aici pot trage şi alţii concluzii, că niciun sacrificiu nu este atât de mare. Am putut şi aşa, iar bucuria acelei medalii a fost imensă.

VEZI VIDEO CURSA DE DOUĂ RAME DE LA BEIJING: 

“După Londra nu mi-a mai fost greu să mă gândesc la retragere”

Aţi revenit totuşi la Londra, în 2012. V-a fost greu să vă despărţiţi de Jocurile Olimpice

– După Londra nu mi-a mai fost greu (râde). Am constatat atunci că s-a ajuns la un nivel foarte ridicat, nu era suficient doar să munceşti. Cei din lumea canotajului ştiu că eu şi Viorica Susanu, colega mea, am avut nişte timpi de excepţie, timpi realizaţi pe ergometru, acel aparat pe care îl avem noi pe uscat. Au fost cei mai buni. Pregătite fizic am fost, am avut barcă bună, am avut condiţii, am avut tot. Dar, probabil cercetarea şi celelalte elemente au fost la un nivel mai scăzut ca la alte naţiuni. Probabil din vitaminizare, refacere… Şcoala de canotaj a fost aceeaşi, pregătite am fost şi totuşi, ceilalţi adversari au fost mai buni. Nu am ce să îmi reproşez. Noi am făcut tot ce a ţinut de noi. Drept dovadă, timpii noştri acasă au fost realizaţi, dar alţii au făcut mai mult. Din ce? Nu ştiu.

Ce faceţi acum, domna Andrunache?

– Am rămas în lumea sportului. Sunt la Dinamo şi încerc să îi sprijin pe toţii sportivii, nu numai canotajul. Am o relaţie bună cu sportivii şi antrenorii de la club. Sunt şi preşedintele Comisiei Tehnice la COSR, sunt implicată pentru că mie sportul mi-a dat tot ceea ce am şi ceea ce sunt. Este de datoria mea să dau mai departe.

Georgeta Andrunache Dinamo
Georgeta Andrunache Dinamo
  • 45 de ani are Georgeta Andrunache
  • 20 de medalii a obţinut canotoarea la competiţiile majore
ADVERTISEMENT