Cu o carieră fără pereche în spate, Gică Hagi este cel mai mare fotbalist pe care l-a avut România. Totul a pornit la malul Mării Negre, în centrul de copii de juniori de la FC Constanţa, aşa cum era denumită echipa Farul între 1972 şi 1988. Încă din primii ani ai junioratului, „Regele” dovedea reale calităţi, iar în septembrie 1977, la 12 ani, apărea, în Sportul, primul articol despre cel care avea să scoată în stradă sute de mii de români în anii ’90.
Pentru fotbalul juvenil din România, Cupa Speranţelor era o competiţie vizată de orice echipă serioasă. În vara lui 1976, Gică Hagi intra pentru prima oară în concurs, alături de colegii de la Pescăruşul Constanţa, însă dobrogenii pierdeau marea finală cu Chimica Târnăveni. Cu toate acestea, micuţul fotbalist, pe atunci în vârstă de 11 ani, se alegea cu premiul de cel mai tehnic jucător.
Un an mai târziu, în 1977, Gică Hagi şi Pescăruşul Constanţa au revenit la Cupa Speranţelor, iar echipa de la Malul Mării Negre a reuşit să câştige trofeul. La 12 ani, viitorul mare fotbalist a fost decisiv în victoria cu Săgeata Nordului, iar ziarul Sportul de pe 7 septembrie 1977 publica un scurt material despre competiţia în care „Gigel”, aşa cum fusese strigat de oamenii prezenţi în tribunele stadionului din Constanşa, fusese în centrul atenţiei.
De asemenea, Gică Hagi apărea într-o primă fotografie, una de colecţie, care anunţa viitorul strălucitor în fotbal. „Gigel Hagi (Pescăruşul) poartă tricoul lui… Livciuc (n.r. numărul 10 la FC Constanţa era purtat pe atunci de Mihai Livciuc). Hai, Gigele!”, era descrierea pozei în care juniorul jongla cu mingea.
În finala Cupei Speranţelor din 1977, Pescăruşul Constanţa a învins Săgeata Nordului, scor 2-0, după un gol marcat de Gică Hagi, cu o execuţie care va devenit marcă înregistrată peste ani, şi o pasă decisivă la reuşita lui Aurel Smâdu.
„Finala a început fără tatonări. S-a disputat cu o mare ardoare. Conform aşteptărilor, fazele s-au succedat cu repeziciune la cele două porţi. În min. 15 s-a deschis scorul, la o lovitură liberă directă acordată de arbitrul V. Manea în marginea careului băimărenilor.
A executat Hagi, cu efect, balonul şutat precis cu stângul s-a înălţat peste ‘zid’, a lovit stâlpul din dreapta al porţii lul Keresteş, de unde a ricoşat In plasă. Echipa băimăreană nu s-a descumpănit, a continuat să atace, dar Roateş nu l-a putut învinge pe Tulceanu, deşi în trei situaţii cei doi s-au aflat singuri, faţă în faţă.
În repriza secundă, după ce Smâdu a trimis balonul cu capul în transversală, după ce acelaşi Roateş a mai ratat o mare ocazie, echipa din Constanţa şi-a mărit avantajul.
Hagi a executat impecabil o altă lovitură liberă, spiriduşul Smâdu a plonjat spre minge, a atins-o cu… ciuful, i-a schimbat direcţia spre colţul lung, şi scorul a devenit 2-0. Şi aşa a rămas până în final. (…) A impresionat în mod deosebit acest Hagi (pe care tribunele l-au încurajat tot timpul cu diminutivul Gigel)”, apărea în ziarul Sportul din 7 septembrie 1977.
Dacă pe 7 septembrie 1977, Gică Hagi era câştigător al Cupei Speranţelor, cinci ani mai târziu, pe 11 septembrie 1982, bifa debutul în Divizia A. Integralist în meciul SC Bacău – FC Constanţa 3-0, viitorul căpitan al echipei naţionale a primit un cartonaş galben pentru un fault mai tare, însă debutul nu a fost deloc notat în cronica meciului, chiar dacă era vorba de un fotbalist de 17 ani, 7 luni şi 6 zile la primul lui meci în campionat.
Pe lângă meciurile de la FC Constanţa, din prima ligă, Gică Hagi a jucat, în sezonul 1982-1983, şi la Luceafărul Bucureşti, în Divizia B. De asemenea, „Regele” era component al naţionalei de juniori, astfel că programul tânărul fotbalist era plin de meciuri, iar viitorul se anunţa unul promiţător, ceea ce s-a şi întâmplat.