Concluzie dură după 1-2 în Suedia: “Gică Hagi antrenor!” a fost cântecul iluziei că fotbalul nostru poate fi mai bun. Nu poate

România este o echipă nou-promovată în Liga B a Ligii Națiunilor și, din păcate pentru noi, la Stockholm și-a respectat condiția. A arătat exact ca o echipă nou-promovată într-o ligă pentru care nu e încă pregătită. Dacă Liga Națiunilor ar fi SuperLiga, România nu este nici Corvinul și nici Sepsi; România a fost aseară Voluntari. Cu sclipiri pe alocuri, cu ambiție uneori, dar mereu cu deficit pe tabelă la final și înțepenită în subsolul clasamentului.

Liga Națiunilor, dacă nu a fost clar până astăzi, are un format diferit de orice preliminarii. Această competiție pleacă de la premiza că națiunile fotbalistice europene nu sunt nicidecum egale, ci se împart în patru categorii valorice. E un mesaj pur și simplu explicit. Iar distanța de la liga 4 la liga 1, indiferent de sport sau de geografie, este întotdeauna uriașă. Spre deosebire de diferența dintre liga 2 și liga 3 care este doar mare. În fotbalul de club, când promovezi în liga 2, schimbi cel puțin jumătate de lot ca să supraviețuiești. În cazul echipelor naționale e imposibil să faci asta.

Editorial Bogdan Baratky Tudor dupǎ ce România lui Hagi a capotat cu Suedia: Deziluzia din studiouri – consecința autoiluzionării

Scriu acest material după ce am ascultat comentariile din studiouri. Dacă ar fi să descriu sentimentul transmis de comentariile specialiștilor cu un singur cuvânt, deziluzie ar fi acesta, mai degrabă decât dezamăgire. Iar deziluziile sunt întotdeauna consecința unor iluzii. Cum ar fi, de exemplu, iluzia că suntem mai valoroși decât suntem. Regretatul Emerich Jenei spunea cândva „Nu-mi fac iluzii, ca să nu am deziluzii”; aparent nimeni din fotbal nu a fost atent. Cu toții am confundat dorințele cu realitatea. Cum suedezii au părut că pot prelua controlul ostilităților oricând își doresc să facă asta, a apărut firesc întrebarea: oare ai noștri nu au avut atitudinea corectă?

Ianis Hagi – argumentul suprem că naționala chiar “a vrut”

Îmi permit să demontez această suspiciune cu un argument irefutabil: Ianis Hagi. Își imaginează cineva că Ianis, fiul lui Mister (așa cum respectuos l-a numit pe tatăl sau – forma de adresare care pare neobișnuită doar daca faci abstracție de situația profesionala… neobișnuită în care se afla cei doi) nu și-a “dorit suficient”, sau nu “s-a dăruit”? E o premisă de-a dreptul fantasmagorică. Nimeni pe lumea asta (mai ales în contextul discuțiilor iscate de convocarea și titularizarea sa) nu și-ar fi putut dori mai mult să facă un meci măcar bun, dacă nu mare. Absolut nimeni! Doar că Ianis, asemeni colegilor săi, a fost pus într-o lumina proastă nu de lipsa de dorință, nici de lipsa jocurilor, ci de ceva mult mai evident și mai greu de surmontat: diferența de valoare. Dezamăgirea cu nuanțe de deziluzie din studiouri își trage seva din înțelegerea (chiar dacă incomplet verbalizată) a acestei realități.

Digi24.ro

Ce au dispus judecătorii în cazul trapper-ului Ian, după ce a urinat pe scenă, la Arenele Romane

O Românie învinsă cu 2-1 în Suedia din pricina unei atitudini greșite ar fi fost ceva neplăcut; lucrurile sunt, din păcate, mult mai serioase. Nu am putut mai mult, deși chiar ne-am străduit. Iar asta a fost evident din minutul 1 (minut în care gazdele au tras de doua ori la poarta lui Radu), până în minutele de prelungire (minute în care România s-a dovedit incapabilă să ducă mingea nu în careul advers, ci măcar în jumătatea suedeză). S-a văzut la mingea care l-a ocolit pe Ghiță pentru a ajunge la Isak, la construcția scrâșnită a fundașilor noștri centrali (al căror efort de a muta jocul în terenul advers părea de-a dreptul sisific), sau la modul în care cel mai bun om de bandă din campionatul intern (l-am numit pe Bancu) a arătat aseară. Își imaginează cumva cineva că Bancu „nu și-a dorit”?!

Digisport.ro

Andrei Rațiu a dat o lovitură uriașă, chiar în ziua meciului România - Suedia: 24.000.000 €!

Bucuria suedezilor – barometrul valorii noastre

Dacă argumentul Ianis nu e suficient, mai am unul: modul în care suedezii se bucurau la gol. Într-un meci măcar vag tensionat, Isak sau Gyökeres ar fi fost mult mai exuberanți. Bucuria lor reținută era exteriorizarea unui fotbalist de primă liga care marchează, în primul tur al Cupei, în poarta revelației venită din campionatul municipal. Dacă din fotoliu poți confunda diferența de valoare cu delăsarea, în iarbă confuzia asta nu se întâmplă niciodată. Pentru că în teren iți „simți” adversarul. De aici și bucuria reținută a gazdelor. Și când spun “gazde”, am în minte nu doar suedezii din teren, ci și pe cei din tribună.

Sunt sigur că, măcar în subconștient, cu toții am realizat dimensiunea problemei. De aici și tonul comentariilor. Poți schimba o atitudine greșită, o poți corecta sau ajusta. Dar nu poți nicidecum astupa prăpastia valorică. Care a fost atât de mare, încât “se sparie gândul” și speranța moare. „Gică Hagi antrenor!” a fost, vorba maestrului Chirila, greierele care cântă iluzia că fotbalul nostru poate fi mai bun. Nu poate. Sau nu acum, nu repede.

Putem, desigur, dezbate de ce am jucat cu X și nu cu Y; fără îndoială că putem. Putem discuta chiar și selecția, de ce nu. Și poate, la nivel principial ar fi un exercițiu util. Dar nu ar schimba cu absolut nimic concluzia.