Andrei Vochin scrie despre problema reală pe care Gică Hagi o are la naționala României: „Între vină și explicația unei decizii”

„Eu sunt principalul vinovat”. Gică Hagi n-a fugit după România – Bosnia 2-4. N-a căutat alibiuri, n-a arătat spre jucători și nici n-a încercat să ne explice că am văzut noi alt meci. Și-a asumat strategia. A spus că el a gândit-o, el a planificat-o și că ideea de a construi două echipe diferite, proaspete și lucide, n-a funcționat. Poate că aici ar trebui însă să înceapă analiza, nu să se termine. Pentru că e foarte ușor să privești cele 9 schimbări dintre Suedia și Bosnia, cele două înfrângeri și cele 0 puncte și să trasezi imediat linia: Hagi a schimbat prea mult. Hagi a greșit. Caz închis. Numai că fotbalul are prostul obicei de a fi ceva mai complicat. Iar întrebarea care merită pusă este alta: Ce a încercat, de fapt, să rezolve Gică Hagi prin această rotație?

Hagi avea o problemă reală: omogenitate versus prospețime

O echipă națională caută permanent două lucruri care, în asemenea ferestre, ajung să se bată cap în cap: omogenitate și prospețime.
Omogenitatea este marele handicap structural al unei naționale. Un antrenor de club își vede jucătorii aproape în fiecare zi. Poate repeta un mecanism de 50 de ori. Poate opri antrenamentul, corecta distanța dintre fundaș și mijlocaș și relua faza. Selecționerul primește câteva zile. De aceea, orice relație construită la națională este prețioasă. Fiecare meci jucat împreună contează. Fiecare pereche de jucători care începe să se simtă contează.

Numai că Hagi avea și problema de la celălalt capăt: prospețimea. Într-un asemenea program, un internațional poate ajunge la 4 meciuri în 11 zile. Iar problema României devine și mai delicată. Nu vorbim despre un lot în care toți fotbaliștii vin după 90 de minute jucate săptămână de săptămână la cluburi și după un ritm competițional care le permite să suporte fără probleme încă două meciuri internaționale.

Pentru unii, tocmai lipsa minutelor poate deveni o problemă. Pare paradoxal, dar nu este. Una este să fii odihnit și alta este să fii pregătit pentru 180 de minute de fotbal internațional în câteva zile. Aici trebuie căutată logica lui Hagi. Nu într-o dorință de a revoluționa echipa de dragul revoluției, ci în încercarea de a evita ca o formație care nu are suficienți jucători cu ritm constant la club să ajungă, în al doilea meci, fără combustibil.

Digi24.ro

Putin e Dobby. O rusoaică a făcut un scandal monstru pentru că celebrul personaj expus într-o vitrină semăna prea mult cu dictatorul

Ideea lui Hagi nu era absurdă. Doza poate fi discutată

Și aici apare nuanța importantă. Hagi spune astăzi: am greșit strategia. Rezultatele îi dau motive să și-o asume. Dar asta nu înseamnă neapărat că principiul de la care a pornit era greșit. Poate că problema a fost cantitatea.

Digisport.ro

Românul care a avut o avere de două milioane €, dar a cheltuit tot! În prezent câștigă 5.000 de lei: ”Din asta trăiesc”

Pentru că nu am prea avut multe cornere de numărat la meci, mi-am făcut timp pentru altceva. Am analizat echipele de start pentru 37 de naționale în primele două meciuri ale acestei ferestre. Media? Aproximativ 4 schimbări de la un meci la altul. România a făcut 9. Doar Ucraina, cu 10, a schimbat mai mult. Așadar, Hagi a încercat să rezolve o problemă pe care au avut-o aproape toți selecționerii Europei. Doar că a ales una dintre cele mai radicale soluții.

2,94 – 2,83 – 2,38. Trendul care merită privit

Am împărțit cele 37 de naționale în trei categorii, în funcție de numărul modificărilor din primul „11”. Echipele care au făcut 1-3 schimbări au obținut în medie 2,94 puncte. Cele cu 4-5 schimbări, 2,83 puncte. Cele care au făcut 6-10 schimbări, 2,38 puncte.
Priviți doar succesiunea: 2,94 → 2,83 → 2,38.

Nu este o demonstrație matematică a faptului că rotația produce înfrângeri. Nici pe departe. Corelația generală dintre numărul schimbărilor și puncte este slabă. Austria și Albania au făcut câte 6 modificări și au luat toate cele 6 puncte. Ucraina a schimbat 10 oameni și a strâns 4 puncte. Deci nu putem spune: schimbi mult, pierzi.

Dar putem observa ceva. Există un trend. Cu cât rotația devine mai mare, randamentul mediu al echipelor din eșantion scade! Puțin, la început. Mai accentuat când intrăm în zona rotației masive.

Prospețimea are un preț. Îl plătești în omogenitate

Poate că aici se află lecția celor două meciuri. Nu că prospețimea n-ar conta. Contează enorm. Poate chiar mai mult în cazul României, tocmai pentru că mulți dintre internaționalii noștri nu beneficiază la cluburi de ritmul competițional ideal.

Dar prospețimea are un preț. Iar moneda în care îl plătești se numește omogenitate. Când schimbi doi sau trei jucători, împrospătezi o echipă. Când schimbi nouă, aproape că trebuie să construiești alta. Nu mai schimbi doar picioarele. Schimbi relațiile dintre ele. Alt fundaș lângă tine. Alt mijlocaș căruia îi dai mingea. Altă mișcare a extremei. Alte distanțe. Alte automatisme. Alt pressing. Și faci toate acestea tocmai acolo unde timpul pentru construirea automatismelor este cel mai scurt: la echipa națională.

Hagi, între vină și explicația unei decizii

Poate că Hagi are dreptate când spune că el este principalul responsabil. Selecționerul ia decizia și selecționerul răspunde pentru ea. Dar între vină și explicația unei decizii există o diferență importantă.

Hagi n-a schimbat nouă jucători pentru că nu știa că omogenitatea contează. A încercat să rezolve o altă problemă despre care știa că poate deveni fatală: prospețimea. A avut de ales între riscul unor jucători care ar fi putut ajunge la capătul puterilor și riscul unei echipe care nu mai avea suficiente relații formate. A ales prospețimea.

Rezultatul spune că balanța s-a înclinat prea mult. Dar asta este diferit de a spune că ideea n-a avut logică. Poate că soluția era undeva la mijloc. Și aici cei trei indicatori rezultați capătă sens: 2,94. 2,83. 2,38. Ele nu-i spun selecționerului că nu trebuie să rotească. Dimpotrivă.

Diferența dintre primele două categorii este foarte mică. Echipele cu 1-3 schimbări au făcut 2,94 puncte în medie. Cele cu 4-5 au făcut 2,83. Aproape același randament. Asta poate sugera ceva extrem de interesant: există spațiu pentru prospețime fără să distrugi continuitatea.

Poți schimba. Poate chiar trebuie să schimbi. Dar există probabil un punct dincolo de care beneficiul fizic pe care îl câștigi începe să fie plătit prin pierderea relațiilor de joc. În eșantionul nostru, scăderea mai vizibilă apare tocmai în categoria rotației masive: 6-10 schimbări, 2,38 puncte. România a fost aproape la capătul ei. Cu 9.

Nu toate băncile de rezerve sunt egale

Mai există ceva ce cifrele ne spun. Valoarea lotului are o relație cu rezultatele mai puternică decât simplul număr al schimbărilor. Și este firesc.
O națională foarte puternică își permite, teoretic, să cumpere prospețime cu un cost mai mic de calitate. Spania a schimbat 5. Anglia, 5. Germania, 5. Portugalia, 4. Olanda, 2. România, 9.

Cât își permite România să rotească

Aici apare poate adevărata întrebare pentru viitor. Nu dacă Hagi trebuia să rotească. Ci cât își permite România să rotească. Pentru că nu toate băncile de rezerve sunt egale.

„Eu sunt principalul vinovat”. E o propoziție care îi face cinste unui antrenor după două înfrângeri. Mai ales într-un fotbal în care explicațiile se găsesc, de obicei, în altă parte. Dar poate că Hagi își pune în cârcă o vină care merită desfăcută în bucăți înainte de a fi judecată. A identificat o problemă reală: prospețimea. A încercat să protejeze niște jucători care puteau fi împinși spre 180 de minute într-un interval foarte scurt. A vrut luciditate și energie.

Nu ideea pare problema. Ci proporția

Cele 37 de naționale analizate nu ne spun că trebuie să joci mereu cu aceeași echipă. Ne spun ceva mai subtil. Că fotbalul internațional pare să răsplătească echilibrul. Suficientă rotație încât să ai picioare. Suficientă continuitate încât să mai ai o echipă.

Poate că acesta este lucrul pe care România trebuie să-l găsească până la următorul meci. Nu renunțarea la ideea lui Hagi. Ci punctul de echilibru dintre cele două lucruri fără de care nicio națională nu poate trăi: prospețimea care te ține în picioare și omogenitatea care te face echipă.