Unul dintre cele mai importante nume din istoria fotbalului românesc, Gică Popescu s-a născut la Calafat pe 9 octombrie 1967. Acolo a şi început cariera „Baciului”, poreclă definitorie pentru fundaşul oltean, la Dunărea Calafat, însă a intrat repede în vizorul celor de la Universitatea Craiova. Visul lui Gică Popescu, dar şi al tatălui său, s-a împlinit în momentul în care a îmbrăcat tricoul celei mai iubite echipe din Oltenia, în 1984. Perioada petrecută în Bănie nu s-a încununat, din păcate, cu vreun trofeu, iar schimbarea regimului politic din decembrie 1989 i-a oferit şansa să joace în cele mai puternice campionate ale Europei.
Pe rând, Gică Popescu a bifat prezenţe în Eredivisie, Premier League, La Liga, Super Liga din Turcia, Serie A sau Bundesliga. De fiecare dată, a reuşit să-şi impresioneze antrenorii, indiferent că aceştia se numeau Mircea Lucescu, Bobby Robson, Johan Cruyff sau Fatih Terim. Definitoriu este un episod petrecut în vestiarul Barcelonei, când, după un antrenament, în timp ce coechipierii săi se grăbeau să „rupă” uşa, el a rămas să se refacă cu ajutorul unui preparator fizic venit din România. Văzându-l, regretatul Johan Cruyff, antrenorul echipei în acel moment, l-a chemat pe fiul său şi i-a spus că aşa arată un adevărat profesionist. Everestul l-a atins în 1997, când a câştigat Cupa Cupelor cu echipa catalană şi a ridicat primul trofeul în calitate de căpitan pe stadionul Feyenoord din Rotterdam, 1-0 cu PSG. Dar şi în 2000, când a cucerit Cupa UEFA alături de Galatasaray. Spiritul de lider l-a arătat la fiecare club pe unde a trecut. Brazilianul Ronaldo, „Il Fenomeno”, îşi amintea, de curând, cum Gică Popescu l-a ajutat să se integreze atât la PSV Eindhoven, cât şi la FC Barcelona. Click pe meci în aplicaţia de mai jos pentru detaliile complete: echipe de start, comentariul live, statistici, clasament în timp real! Click pe GRUPA 7 pentru a vedea programul şi rezultatele din celelalte jocuri din preliminariile CM 2018! Click pe MECIURILE ZILEI pentru a vedea toate jocurile de azi.
La doar 22 de ani, Gică Popescu bifa primul turneu final de Campionat Mondial din carieră. Naţionala României, cu „Baciul” titular în toate cele patru meciuri din Italia 1990, se oprea în optimile de finală. Patru ani mai târziu, în 1994, Popescu atingea cea mai mare performanţă din istoria naţionalei, sferturile de finală ale Mondialului din Statele Unite ale Americii. A fost titular în centrul apărării în toate cele 5 meciuri jucate de „tricolori”, iar amintirea partidei cu Suedia îl va bântui mereu pe cel care peste doar doi ani ajungea căpitanul Barcelonei. „Meciul ăla a fost blestemat. E cel mai trist meci din cariera mea. Am fost atât de aproape de semifinală. America rămâne punctul cel mai de sus al evoluţiilor noastre pentru prima reprezentativă. De multe ori am spus-o, echipa naţională a fost vitrina de lux a carierelor noastre”, declara Gică Popescu la 11 ani după meciul blstemat contra Suediei.
În Italia „novanta”, echipa naţională a României era la un turneu final de Campionat Mondial după 20 de ani absenţă. „Tricolorii” erau cazaţi la Telese Terme, iar cantonamentul s-a transformat brusc într-o adevărată „casă de licitaţie”. Fotbaliştii îşi negociau contractele cu echipele din străinătate între două antrenamente. Gică Popescu era vânat de Real Madrid şi de PSV Eindhoven. Interesul spaniolilor era comentat pe larg şi în paginile ziarului Marca, publicaţie apropiată de conducerea clubului din capitala Spaniei. „Au venit şi am demarat chiar acolo tratativele. Era extraordinar. La Real Madrid semnase deja Gică Hagi. Mi-au lăsat un model de contract , în care mai trebuia să cădem de acord asupra sumei şi apoi să semnez. Am urcat în hotel, am pus contractul pe noptieră şi mi-am zis că Real poate să aştepte”, îşi aminteşte „Baciul” în biografia sa. Numai că Realul nu a aşteptat şi în locul lui Gică Popescu, la Madrid, a ajuns Predrag Spasic de la Partizan Belgrad…
Prestaţiile bune de la Campionatul Mondial din 1990 l-au adus pe Gică Popescu în atenţia marilor cluburi din Europa. Fundaşul oltean era pe lista câtorva cluburi din Serie A, din Primera Division, însă olandezii de la PSV au fost cei care au avut succes în negocierile cu Mircea Petescu, impresarul lui Popescu. Fosta campioană a Europei avea nevoie de un jucător care să înlocuiască plecarea lui Ronald Koeman la FC Barcelona. „Îl vreau pe Popescu”, a fost mesajul scurt, dar concis, al lui Bobby Robson, antrenorul olandezilor. PSV a plătit două milioane de dolari Universităţii Craiova şi fundaşul ei central ajungea în Eredivisie. În cele 4 sezoane petrecute la Eindhoven, Gică Popescu a câştigat două titluri de campion al Olandei. La începutul sezonului 1994-95, a plecat la Tottenham Hotspur, cu toate că era dorit şi de Liverpool, şi de FC Barcelona.
În vara anului 1995, Gică Popescu o părăsea pe Tottenham Hotspur şi poposea la Barcelona. Era adus pe „Camp Nou” pentru a-l înlocui în centrul apărării pe olandezul Ronald Koeman. Aceeaşi mişcare avusese loc şi în 1990, când fusese transferat de PSV pentru a suplini plecarea aceluiaşi jucător. Ca un element inedit al negocierilor, Giovani Becali, impresarul său în 1995, n-a pregetat să cadă, teatral, în genunchi, în mijlocul unui restaurant!, în faţa lui Juan Gaspart, vicepreşedintele Barcelonei, pentru a-i obţine lui Gică un salariu mai bun! „Seara de după prezentare m-am plimbat prin port. Singur. Am ajuns la hotel şi am îmbrăcat iarăşi echipamentul. Am dormit cu el. Atunci am realizat că am devenit fotbalist important”, îşi aminteşte „Baciul” prima noapte ca jucător al Barcelonei. Încet, dar sigur, s-a impus imediat în vestiarul catalanilor. Johan Cruyff l-a numit vicecăpitan al echipei, după Jose Maria Bakero. La începutul sezonului 1996-1997, antrenorul şi fotbalistul spaniol au plecat de la echipă. Bobby Robson, noul tehnician, l-a promovat căpitan pe Gică Popescu, chiar dacă spaniolii din lot îl doreau pe Pep Guardiola. Toţi jucătorii străini l-au susţinut pe fundaşul român, care devenea astfel al doilea căpitan străin din istoria clubului catalan, după inegalabilul Johan Cruyff.
Chiar dacă era căpitanul Barcelonei şi conducerea clubului nu era dispusă să renunţe uşor la el, Gică Popescu s-a hotărât în vara anului 1997 să plece la Galatasaray. Turcii îi ofereau un contract beton şi, peste asta, putea să redevină coleg de echipă cu bunul său prieten şi cumnat Gică Hagi. Imediat după ce a ajuns în prima ligă din Turcia, „Baciul” a început să adune trofee. Galata era imbatabilă în întrecerea internă, însă lipseau performanţele pe plan european. Lucrurile s-au schimbat în sezonul 1999-2000. „Gicanii” Hagi şi Popescu ajungeau cu echipa turcă până în finala Cupei UEFA. În ultimul act, de la Copenhaga, Galatasaray şi Arsenal s-au anihilat reciproc, iar finala a ajuns la loviturile de departajare. Suker şi Vieira au ratat pentru „tunari”, iar al patrulea penalty şi cel decisiv a fost transformat în gol şi în victorie de Gică Popescu. Galata câştiga astfel primul şi singurul trofeu european din istoria sa, ajunsă atunci la 95 de ani.
La finalul sezonului 2001-2002, Gică Popescu îşi încheia conturile cu Lecce (unde ajunsese de la Galatasaray), în condiţiile în care ar fi rămas la echipă doar în cazul în care se evita retrogradarea în Serie B. Nu s-a reuşit salvarea şi Ioan Becali, impresarul său de atunci, îi căuta echipă, dar ofertele întârziau să apară. Se vorbea de Bologna sau Brescia, dar şi de o reîntoarcere în Bănie. Marţi, 13 august, ce premoniţie!, rubricile ştirilor sportive erau deschise de evenimentul zilei: Gică Popescu semnase cu Dinamo Bucureşti, rivala de moarte a oltenilor! Fanii Universităţii nu i-au iertat această trădare. N-a stat prea mult în „Groapă”, doar 8 meciuri de campionat. Ultimul a fost Oţelul – Dinamo 2-0. „Decizia mea de a reveni în fotbalul românesc s-a dovedit a fi una greşită”, declara Gică Popescu la plecarea sa de la Dinamo.
După eşecul de la Dinamo, Gică Popescu a semnat cu Hannover 96, echipă din prima ligă a Germaniei. Ajunsese deja la 35 de ani, iar partidele din Bundesliga erau ultimele din cariera de fotbalist. În acelaşi timp se pregătea şi de cea din urmă apariţie în tricoul echipei naţionale. Meciul „de tristă amintire” cu Danemarca, din martie 2003, de pe stadionul „Lia Manoliu”, a fost ultimul în care Gică Popescu a îmbrăcat tricoul tricolor. N-a meritat o ieşire tristă din scenă, aşa cum a fost să fie, după un eşec greu de digerat, 2-5… Olteanul stânsese 115 selecţii şi marcase 16 goluri pentru naţională. Pe 17 mai 2003, a venit şi ultimul meci de club: Gică Popescu îmbrăca tricoul lui Hannover 96 în meciul cu Borussia Mönchengladbach, terminat la egalitate, 2-2. „Baciul” se retrăgea după aproape două decenii petrecute pe dreptunghiul verde.