Fotbal international

Gică Popescu: “Nu pot aştepta o viaţă şansa să fiu preşedinte FRF”

 ...
30.06.2017 | 11:17
Gica Popescu Nu pot astepta o viata sansa sa fiu presedinte FRF
 
Primii mei trei antrenori au fost…Cruyff. Cu el puteam juca şi portar. Nimeni nu-mi poate aduce înapoi tatăl. Sau timpul pierdut în închisoare. Nu mai vreau să fiu preşedintele FRF. Nu pot aştepta această ocazie toată viaţa.

Fostul jucător al Barcelonei se destăinuie după perioada petrecută în închisoare. A stat de vorbă cu ziarul catalan Sport. Popescu, jucător al FC Barcelona între 1995 şi 1997, va juca pe Camp Nou în meciul legendelor dintre Fc Barceona şi Manchester United.

Vă prezentăm interviul integral, aşa cum a apărut aseară în Sport Catalunya.

Ai jucat la Barça în ultimul an al lui Cruyff şi unicul al lui Robson. Ce amintiri ţi-au rămas?

Memorabile. Primul an a fost mai bun la nivel colectiv, iar personal a fost fantastic. Era ultimul sezon al lui Cruyff pe bancă şi chiar dacă nu am câştigat ceva, am crescut enorm ca fotbalist. Mereu am spus că dacă ar fi să-i aleg pe cei mai buni trei antrenori ai mei, primul ar fi Cruyff, al doilea Cruyff şi al treilea ar fi Cruyff. Dacă întrebi şi alţi jucători care au lucrat cu el, îţi vor răspunde la fel.

Dar ce avea Cruyff şi nu aveau alţii?

Vedea altfel fotbalul. Cu el totul părea mai uşor, eram noi cei ce-l complicam. El vedea totul mult mai simplu, mai liniştit. A schimbat filozofia fotbalului, nu doar a Barcelonei. Cu el, oricine se simţea capabil să facă mult mai multe. Mie mi-a dat o încredere incredibilă, mă vedea capabil să joc orice post, chiar şi portar.

Şi cu Robson?

Faţă de primul an… a fost un sezon bun colectiv, dar nu personal, nu chiar. Una dintre marile curiozităţi din etapa lui la Barcelona a fost că mi-a pus baderola de căpitan. Cea mai mare mândrie din carieră a fost că am purtat banderola de căpitan al Barcelonei. Este ceva ce a depăşit orice vis fotbalistic, nici măcar nu-mi pot imagina dacă este ceva mai important pentru cineva care poartă aceea banderolă.

pop

Cum s-a ajuns în această situaţie, unii catalani chiar se întreabă…

În primul sezon, după vacanţa de iarnă, Cruyff ne-a chemat pe toţi şi a spus că eu voi fi al doilea căpitan, după Bakero. M-a lăsat fără cuvinte. Până în acel moment, căpitanii erau Bakero, Amor şi Guardiola.

Nimeni nu l-a întrebat pe Cruyff de ce te-a ales pe tine?

Nu, nu ! Nu ştiu totuşi ce gândeau sincer. Anul următor, deja cu Robson, Bakero a devenit al doilea căpitan, iar eu am devenit titularul banderolei. Erau jucători cu mai mare experienţă, dar mi-a dat-o mie. Colegii nu mi-au reproşat nimic, poate le era teamă de mine, ha, ha

De ce ai plecat de la Barca?

Am primit o foarte bună propunere de la Galatasaray. Am vrut să fiu mai aproape de familie şi de ţară. Plecase Robson şi când a venit Van Gaal, a încercat să ma convingă să rămân. Am tot discutat două zile întregi şi m-am întâlnit de 3 ori cu el pentru a discuta despre asta. Jucasem în Olanda la PSV şi îmi tot spunea că voi deveni un jucător foarte important. Ultima zi, mi-a dat câteva ore de gândire, până la 6 seara. Am ales să plec

La Galatasaray a fost bine.

În Turcia am trait o experienţă fenomenală, cei mai buni ani din istoria clubului Galatasaray: opt trofee în 4 ani.

După aceea?

Am jucat câteva luni în Italia şi un an în Germania, la Hannover, dar deja aveam 36 de ani şi, chiar dacă mai aveam un an de contract, am considerat că era cazul să mă opresc pentru că mă ridicam din pat fără poftă să mai câştig sau să mă antrenez. Asta pentru un fotbalsit este moartea sportivă. Să merg în fiecare dimineaţă la antrenament nu mai era o plăcere. Mă tot gândeam, iar când a trecut o săptămână întreagă fără această plăcere, am renunţat. Aşa a fost. În plus mai aveam şi un antrenor exigent. Deja nu mai era pentru mine

Şi te-ai întors acasă.

Când m-am retras nu mai ştiam nimic de fotbal. M-am dedicat activităţii imobiliare în diferite oraşe din Romania, însă criza din 2008 m-a lovit din plin. Abia acum ne-am revenit, din 2013 am revenit în această activitate. Mai am şi o şcoală de fotbal în Craiova.

În 2014 ai fost condamnat la trei ani de închisoare pentru fraudă fiscală după transferurile unor fotbalişti. Ce s-a întâmplat în realitate ?

A fost complicat. Nu-mi place să discut despre asta pentru că nu-mi place să vorbesc urât de ţara mea. În Romania noi spunem că tot ceea ce nu te omoară te face mai puternic, iar eu aşa mă simt. Dacă înainte eram un om puternic, îţi imaginezi cum sunt acum, mult mai mult!

Avem senzaţia că a fost o lovitură turcească (un mod de a spune că s-a comis o nedreptate) …

Au fost foarte incorecţi cu mine, asta e clar. A fost dificil momentul, dar incerc să i-au totul cât mai pozitiv posibil, aproape mă gândesc şi că a fost o glumă proastă.

Până la urmă ai stat închis doar un an jumătate. Te-au eliberat datorită unor cărţi pe care le-ai scris acolo.

Da, despre planurile mele de a fi preşedintele Federaţiei. Însă nimeni, acum, nu poate să-mi ofere înapoi tot acel timp pierdut de mine acolo.

Familia cum s-a simţit?

A suferit, dar mi-a fost permanent alături, cu răbdare. Cel mai rău din toată această poveste este că tatăl meu nu a suportat situaţia şi după două luni a murit după un atac de cord. Nici pe el nu mi-l poate recupera cineva.

Ce ai învăţat din toate acele momente?

Închisoarea te ajută să regândeşti totul în jurul tău, să-ţi vezi adevăratele priorităţi, să vezi altfel lumea, atât răul, cât şi binele.

Continui să încerci să ajungi preşedintele Federaţiei ?

Nu, nu. Mi-am pierdut această iluzie. Făcusem o echipă foarte interesantă, formată din foşti mari fotbalişti precum Hagi, Stelea, Dumitrescu, Prodan, care nu după mult timp a şi murit. Nu pot aştepta toată viaţa să am această şansă.