News

God Save The Queen, Long Live The King! Elisabeta a II-a și puterea sacrificiului, magia Reginei care a pus căpăstru uriașilor

Regina Elisabeta a II-a, simbolul sacrificiului, a urcat în cer. Regele Charles are o misiune sufletească. God Save The Queen, Long Live The King!
10.09.2022 | 09:52
God Save The Queen Long Live The King Elisabeta a IIa si puterea sacrificiului magia Reginei care a pus capastru uriasilor
Regina Elisabeta a II-a a plecat în ceruri. În locul său, Regele Charles al II-lea este „condamnat” să continue politica de deschidere și de unitate (sursa montaj FANATIK)
ADVERTISEMENT

Regina Elisabeta a II-a reprezintă mitul vieții trăite în folosul comunității, al umanității. Parcă mai mult ca oricând, mitul Anei lui Manole a prins suflet, într-o epocă modernizată, în care computerele înlocuiesc mintea și sufletul. Acesta din urmă nu încape în cele 96 de salve de tun, prevăzute de „Operațunea Unicorn”, dar răzbate din ele, cu forță, cu putere și mai ales cu înțelepciune.

Regina Elisabeta a II-a i-a lăsat Regelui Charles al III-lea misiunea păstrării unității Coroanei Britanice. Povara de a moșteni riscul.

Într-o lume ca a noastră, în care competiția înlocuiește ierarhia, toate raporturile se schimbă, astfel încât relația obiect (care poate fi un personaj sau/și o unealtă) – subiect devine o legătură subiect – subiect. Cum spuneam, exemplul cel mai potrivit este oferit de Ana lui Manole, femeia cu care seamănă atât de mult femeia Elisabeta a II-a, și asta fără intenția de a dramatiza.

ADVERTISEMENT

Înainte de a fi Regină, Elisabeta este femeie. Altfel spus, o doamnă. Sau o „lady”, care, potrivit exemplului, a știut că pentru zidirea unei mănăstiri (vezi coloana vertebrală a unui popor și chiar a unui imperiu, mai ales în timpuri de restriște!) este nevoie de o jertfă. În mitul românesc, jertfa s-a numit Ana (nimic nu este întâmplător, iar rotițele Universului ne-au adus în fața acestui editorial chiar în luminata zi de Sfânta Ana), soția meșterului Manole.

Femeia habar n-avea că din momentul în care a purces de acasă ca să-i aducă mâncare soțului, rotițele cosmosului se învârtiseră deja și îi pregăteau locul în veșnicie. Manole, urmând îndemnul divin, a „îmbrăcat-o” în zidul mănăstirii, pentru a-i da acestuia trăinicie. Ana a suportat și a acceptat soarta, conștient, primul semn al negării relației de aservire fiind slabul ei protest, mai mult un soi de naivitate, în momentul în care zidarii încep să construiască împrejurul ei.

ADVERTISEMENT
Regina Elisabeta a II-a
Regina Elisabeta a II-a și un zâmbet… suveran (sursa hepta.ro)

 

Ana lui Manole nu era Regină, dar conștientiza că va fi zidită în istorie și că, de fapt, aceasta este misiunea sa. Prin urmare, reacția sa a fost cu totul calmă, pașii făcuți către zid fiind pașii conștienți, de subiect în acțiune. Ana s-a zidit în locul lui Manole! A fost voința ei sau, în orice caz, a fost voința altcuiva, mai mare decât amândoi, dar, oricum, o voință indusă și Anei. În acest mod, „obiectul” sau „personajul”, chiar „unealta”, adică Ana, încetează de a mai fi manevrat, pentru că el însuși știe să se urmărească pe sine.

Elisabeta, născută în Mayfair (Londra), copilul ducelui și al ducesei de York, a fost obligată să-și asume sarcini publice, în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial, servind în Serviciul Teritorial Auxiliar. Mai târziu, s-a căsătorit cu Prințul Phillip, care i-a fost alături timp de 73 de ani, până la moartea sa, petrecută anul trecut, la data de 9 aprilie.

ADVERTISEMENT

Dar, din momentul în care a îmbrăcat pentru prima oară uniforma militară peste sarafanul de soră de caritate, Elisabeta și-a încuiat viața personală sub sigiliul datoriei. Elisabeta, cu ale sale trei coroane, de suflet caritabil, de ostaș și de suveran, a domnit cucerind încredere, inimile compatrioților, salvând monarhia și imperiul. Jertfa ei bucuroasă s-a confundat, mereu, cu obligația divină. Pentru noul Rege Charles al III-lea, aceasta reprezintă povara de a moșteni inegalabilul.

„Shirley Temple” și Ana lui Manole. Jertfa întru Opera Magna

La numai 26 de ani, cât împlinise atunci când a urcat pe tronul imperial, în plin Război Rece, „Shirley Temple” (sau „Lilibet”), cum era poreclită în adolescență, a fost privită cu suspiciune. Nu era vorba despre un misoginism politic, pentru că istoria britanicilor a fost mereu scrisă de femei deștepte și tenace, dar într-o luptă cu lumea aflată într-un profund balast politic și social, într-o perioadă în care se discuta obsesiv despre iminența unui nou război mondial, cu URSS și cu aliații „marelui urs”, prezența sa părea, cumva, deficitară la capitolul încredere.

ADVERTISEMENT

Precum consoarta zidarului, ea a renunțat să mai fie obiectul unui personaj și s-a transformat în subiect, forța motrice a întregii sale vieți. La un fapt atât de grav, cum este zidirea în zid, Ana lui Manole a făcut gestul suprem de independență. S-a zidit cu mâinile zidarilor. Elisabeta și-a dresat dregătorii să acționeze în interesul națiunii, dar și al propriei sale voințe, dându-le senzația că aceștia conduc, când, de fapt, regia îi aparținea, de undeva de sus, de foarte de sus…

Ana a primit răsplata faptei sale, pentru că parcă și acum i se observă silueta din zidul sfânt al Mănăstirii de la Curtea de Argeș. N-a primit-o Manole, pentru că el a căzut mai departe de lăcașul sfânt, zidit el însuși, undeva, la temelia unei fântâni. Acesta este avertismentul pentru urmașii Reginei Elisabeta a II-a…

Ana lui Manole a devenit factor princeps în clădirea mănăstirii, Manole și zidarii fiind obiectele, uneltele gândului și ale dorinței ei. Ea doar a ridicat capul blând și a pornit pe drumul său, independent.

Pentru Regina Elisabeta a II-a, trăirea a purtat scutul sub care și-au recăpătat încrederea politicienii reprezentativi, și-au lins rănile diverși membri nărăvași ai familiei regale, dar, mai presus de toate, a făcut din cetățeanul britanic un James Bond capabil să-și depășească așteptările și chiar vocația, în momente istorice în care marii bărbați ai lumii s-au dovedit neinspirați.

Această făptură firavă a aliniat uriașii în poziție de drepți. Vorbim despre o „lady” în fața căreia Winston Churchill a fost obligat să se așeze, metaforic, pe coji de nucă. Tony Blair a pus căpăstru unora dintre tendințele sale „avangardiste” (ca să nu le numim chiar… socialiste).

Regina ne șoptește și acum, din spatele gardurilor descătușate cu flori, că „domnia cea mai îndelungată” nu ține de factorul temporal, ci de capacitatea de a concentra și a gestiona, pe parcursul unei singure vieți pământene, patima și renașterea unei națiuni seculare.

„Opera Magna” se mută din firescul profan către balanța dintre predestinare și liber arbitru, pentru că așa este mai aproape de Dumnezeu. Pentru o Regină ori un Rege, „Opera Magna” înseamnă a întregi oameni în ei înșiși, popoare, a descurca Noduri Gordiene, cu firescul dobândit dintr-o educație tradițională, asimilată cu discreție, și a-ți cuceri respectul fără a-l pretinde în sinele tău ori, mai rău, a-l cerși public.

Theresa May
Fostul premier britanic Theresa May (sursa hepta.ro)

Un cheescake neatins cu Theresa May și umorul cochet al firescului

Britanicii și lumea întreagă o jelesc pe Regina Elisabeta a II-a. O petrec cu melancolie sau, mai exact, cu acel sentiment de „happysad” despre care vorbea legendarul regizor Tim Burton. Inutil să mai amintim că, la Londra, la Balmoral, peste tot, englezii se comportă „brici”. Pe ei nu îi ia nimic „prin surprindere”, ca în alte colțuri ale Europei, asta pentru că tot aminteam despre „happysad”. Să revenim…

În același spirit, am văzut-o la BBC pe Theresa May, rememorând o întâlnire cu Regina Elisabeta, petrecută la Balmoral. Într-o bucătărie se strânsese tot surâsul planetei și, odată cu el, a explodat firescul feminin. „Amândouă ne-am uitat, minute în șir, la un cheescake, care se afla pe masă. Ne zâmbeam reciproc și parcă ne invitam, una pe cealaltă, să gustăm o bucățică. Tot schimbam discuția, dar, din când în când, priveam prăjitura. La un moment dat, eu am părăsit reședința Reginei. Acea cheescake a rămas neatinsă, pe masă…”, a povestit fostul premier al Regatului Unit. Da, ca orice lider veritabil, Regina Elisabeta a II-a a impresionat și prin umor fin, nu prin scorțoșenie.

Pentru că tot am cotit-o pe firul amintirilor, l-am privit și pe Sergiu Celac, fostul ambasador al României la Londra. Practic, acesta a rezumat esențialul: „Regina emana căldură umană și un calm deosebit. Știa să se implice în politică, fără a face politică”.

Într-adevăr, unul dintre secretele Majestății Sale ținea de diplomația cu care izbutea să-și convingă colaboratorii să-i facă pe plac, fără să le impună. La întâlnirile cu premierii, mereu avea pregătită o pildă cu miez istoric. Prin puterea exemplului, sugera soluțiile potrivite.

O lumină albă privește de undeva, cu viclenia delicateței, sacrificiul de a avea de-a face toată ziua cu muritori, iar raza ei transpare în sacralitatea Jurământului față de țară.

La ora la care scriu aceste rânduri, mă transpun în fața Castelului Windsor. Mă teleportează, cumva, postul BBC, martorul fidel al unui moment istoric, pe care l-am fi amânat într-o altă veșnicie. Oamenii și umbrele lor trec contemplativ, înșurubați în tăcere, dar deloc robotic, impus. Doar o doamnă, născută în aceeași zi de 21 aprilie ca și Regina, povestește, șoptit, că la fiecare aniversare îi trimitea Suveranei câte o felicitare.

În aceste clipe, se prelungește la infinit efervescența unui moment de reflecție. Ne privim îngeresc, pentru că, din starea de rău prilejuită de plecarea unui exemplu viu, tresare motorul unei stări de bine, impulsionată de îngenuncherea informală în fața firescului.

Lumea trăiește prea mult pe muchie de cuțit, pentru a fi capabilă să respingă tentațiile morții absolute, care vin de pretutindeni.

Prințul Charles Regina Elisabeta a II-a
Prințul moștenitor Charles,la vremea aceea, alături de mama sa, Regina Elisabeta a II-a (sursa (hepta.ro)

Charles al III-lea, între destinul istoric, „nea Charlă”, din Viscri și „Good luck, Charlie!”

Regele Charles al III-lea își face, demn, încălzirea, înainte de a urca pe Tron. Luna devine subțire, străvezie, s-o ciupești cu unghia și s-o destrami… „Compatriotul” nostru de onoare și consăteanul de facto al localnicilor din Viscri nu a primit doar o misiune istorică, ci una de suflet. Englezii i-au uitat derapajele, în marea lor majoritate sentimentale, și l-au încoronat cu dragostea lor. A redevenit omul dintre oameni.

De azi înainte, Charles nu mai este romanticul morganatec, ci Regele obligat să păstreze unită Coroana Britanică, așa cum a izbutit mama sa. Nu mai e nici măcar „Nea Charlă”, din Viscri, care mai bea un rom cu nea Vasile și se plimba prin codrul des, la braț cu pudelii imperiali. „Good luck, Charlie!” i-au urat englezii, și chiar are nevoie de mult noroc, și de dibăcie. Dar deocamdată joacă bine, programându-și vizite în Scoția și în Irlanda de Nord.

Și pentru că aminteam de Viscri, dincolo de pitorescul situațiilor, este remarcabilă solidaritatea și educația întru bun simț a localnicilor. A românului „simplu”, adică… firesc. În Majestatea Lui, poporul român știe să împodobească tristețea.

I-am privit, la televizor, pe localnicii mâhniți. Practic, Charles a devenit, în timp, consăteanul lor, care tocmai și-a pierdut părintele. Este Regele „din familia noastră”, drept și prin urmare, prin alianță, Regina este ruda viscrenilor. Nu, nu e nimic amuzant, este tandrețea bulgărașului în care se contopesc solidaritatea, omenia și respectul. Dincolo de mândria firească a celor din Viscri, care l-au adoptat pe proaspătul monarh, am fost martorul plecăciunii în fața destinului istoric, o chestiune abstractă, care capătă, în situații – cheie, nuanța umană de „aproapele meu”.

Pentru Charles, însă, „apoapele” capătă acum alte valențe, unele vecine cu…. jertfa. Regii nu au viață personală. Viața lor personală este o instituție.

Regina Elisabeta a II-a Garda de Onoare
Regina Elisabeta a II-a, probabil cea mai iubită suverană din istoria Imperiului Britanic, trecând în revistă Garda de Onoare (sursa hepta.ro)

Fermecați, cei cu creștetele nestrivite de coroane…

Să ne întoarcem în Marea Britanie, la poalele Tamisei, care bate în maluri, liniștită. Nu-ți trebuie cine știe ce instrument astronomic pentru a studia un popor puternic, ocolit de mentalitatea de pașalâc, ai cărui lideri s-au făcut respectați, nu pentru că li s-a pretins, ci pentru că așa au fost „școliți”.

Familia este exemplul cel mai puternic pe care îl oferă, azi, mapamondului, societatea britanică. Au și insularii tarele lor. Am observat asta și din unele „glumițe irlandeze”, cinice și neinspirate de altfel, la care nu voi face referire. Și totuși, într-un context dominat de mirosul de praf de pușcă, umanitatea se întoarce acasă.

Elisabeta a II-a a ales să moară uman. Până și Putin a înțeles asta, cel puțin pentru moment, și a transmis un mesaj de condoleanțe, care parcă ar fi fost scris de o rudă de-a Reginei, nu de fugăritul planetei, care-și tratează rănile cu „tictatură” de iod. Cât l-o ține starea umană, nu avem de unde ști. Nici noi, ceilalți, n-avem habar când ne vom trezi din seninul unei morți care ne învie, ca să ne întoarcem la îngropăciunea în cotidianul profitabil, detașat de zidirea în desăvârșire.

Probabil că Regina Elisabeta a avut har dumnezeiesc. A vrut să plece cu tandrețe, dar uite că delicatețea noastră o ține în familie. Trăiesc să văd cum „moare” cineva, pentru ca familia omului să fie, iarăși, unită. Poate că acesta a fost și scopul.

Se face târziu și, undeva sus, fiarele stelelor bântuie somnul. Nu peste mult timp, o să bată vântul. Și din nou, salvele de tun. Fermecați, cei cu creștetele nestrivite de coroane ne stârnesc pe obraji alfabetul revelației pe care profanul o capătă, brusc, în prezența inițiatului în Trăiere. O lacrimă, din colțul de buzunar dedicat facturilor la trăinicie, își asumă riscul de a urca în cer.

Sunt fericit. Să cânte artileria: „God Save The Queen, Long Live The King!”

ADVERTISEMENT