Într-un fotbal românesc care de ani buni se străduie să renască, Dennis Man a ieșit la suprafață ca o stâncă în mijlocul unei mări tulburi. Într-o seară de Champions League cum n-am mai avut de prea mult timp, băiatul plecat din Aradul liniștit a reușit ceva ce părea imposibil: a marcat o „dublă” în fața lui Napoli, campioana Italiei, în ceea ce avea să fie un scor halucinant – 6-2 pentru PSV Eindhoven.
Nu e doar o performanță statistică. E o reverberare în adâncul fotbalului nostru, acolo unde am uitat ce înseamnă să strălucești printre cei mari, să dai tonul, să te ridici deasupra cu dezinvoltură și talent pur. Golurile lui Man nu au fost goluri simple – au fost expresii de curaj, viteză, timing, încredere și instinct de vârf. Le-a marcat ca și cum ar fi făcut-o de când lumea în serile mari. Și poate că, în sufletul lui, chiar de acolo veneau.
De la Nicolae Dică încoace – acel 4-1 legendar la Kiev, în 2006 – n-am mai avut un român care să semneze o dublă în grupele Ligii. Parcă am auzit din nou vocea lui Costi Mocanu, „Du-te, Dică, du-te!”, de acum 15 ani din capitala care încă nu cunoscuse alte bombardamente decât ale steliștilor.
Aseară, Dennis n-a făcut-o din vreo întâmplare, ci dintr-o exprimare firească a talentului, a momentului, a contextului pe care și l-a câștigat prin luptă. Și Man nu vine dintr-un context ușor. A fost ridicat în slăvi, contestat, trecut prin rătăcirile Parmăi, reinventat în Olanda, unde a găsit spațiu, ritm și un antrenor care a crezut în el atunci când aici în țară unii l-au uitat.
Poate cel mai frumos elogiu nu vine însă din partea cifrelor, ci a colegilor. Acum o săptămână, la Mogoșoaia, în timp ce urmăream împreună un antrenament al „tricolorilor”, Nicolae Stanciu mi-a șoptit la ureche, într-un moment în care Man reușise o mare execuție: „Dennis este cel mai bun coleg și jucător alături de care am evoluat vreodată”. Vorbele lui Nicu sunt mărturii ce vin de acolo, din vestiar, din munca împreună, dintr-o recunoaștere care nu are nevoie de PR sau de camere. E validarea supremă.
Performanța de la Eindhoven nu e doar a lui Dennis Man. E și a fotbalului românesc, care își aduce aminte, măcar pentru o noapte, că poate. Că are încă în ADN-ul său jucători care pot scrie cu litere mari în fotbalul european. Man n-a marcat doar două goluri. A deschis o ușă. A arătat că nu e totul pierdut. Că dintr-o generație hulită prea ușor se pot ridica lideri.
Dennis Man e acum un simbol. Unul tăcut, dar care vorbește când trebuie – pe teren. Iar din această noapte în care Napoli a fost făcută țăndări la Eindhoven, o întrebare rămâne deschisă, amară și frumoasă: „Și dacă, totuși, încă mai putem?”. Hai s-o arătăm întâi în Bosnia!