Guvernul Cîţu, sub semnul destrămării. Soarta sumbră a coaliţiilor formate după Revoluţie

Încă de la constituirea guvernului condus de către Florin Cîțu, au apărut fricțiuni între principalele partide, PNL și USR. Până acum, în cei 30 de ani de la Revoluție, niciun guvern de coaliție în care partenerii au avut o pondere apropiată  ca mandate parlamentare nu a rezistat până la capăt.

Singura formulă eficientă a fost aceea în care un partid mare a luat cu el la putere câteva formațiuni mai mici, partide-satelit care nu au putut crize politice majore. Însă nici măcar atunci succesul nu era garantat după cum s-a văzut în 2012 și 2019, când PDL, respectiv PSD au pierdut puterea.

Până acum, guvernele în care două partide au tratat pe picior de relativă egalitate, precum este cel constituit de PNL și USR-PLUS, la care se adaugă UDMR, au avut viață scurtă și chinuită, în care partenerii și-au tratat aliații ca pe o „un broscoi râios”, după spusele lui Ioan Oltean, fost lider marcant al PDL.

Coalițiile cu partide  mici, mai stabile

În 1990 Frontul Salvării Naționale a câștigat alegerile cu un scor uluitor de 66%, iar în următorii doi ani, până la alegerile din 1992, opoziția formată din PNȚCD și PNL practic nu a contat în viața politică. Mai semnificative au fost tensiunile din interiorul colosului FSN dintre aripa lui Ion Iliescu și cea a lui Petre Roman, care a dus la scindarea sa, în martie 1992. Suporterii lui Ion Iliescu au constituit FDSN (transformat ulterior în Partidul Democrației Sociale din România și apoi în Partidul Social-Democrat), în timp ce FSN și-a schimbat numele în Partidul Democrat și apoi Partidul Democrat-Liberal.

Digi24.ro

O femeie bolnavă de cancer a decis să se mute împreună cu familia în „zona albastră” din Costa Rica, iar viața ei s-a schimbat complet

În 1992, FDSN obținea circa 28% din voturi, cu numai opt procente peste Convenția Democratică, conglomerat politic constituit în jurul țărăniștilor și liberalilor. Însă guvernul rezultat din alegeri, cel condus de către Nicolae Văcăroiu și-a dus mandatul până la capăt, garantându-și majoritatea parlamentară cu sprijinul a patru partide mici, cu scoruri de sub 10%, niciunul suficient  de puternic încât să conteste deciziile luate de partidul de guvernământ: Partidul Unității Naționale Române (PUNR) al lui Gheorghe Funar, Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, Partidul Socialist al Muncii, condus de către fostul premier comunist Ilie Verdeț, și Partidul Democrat Agrar din România, condus de către Victor Surdu. Așa-numitul „patrulater roșu”  a rămas fidel partidului lui Ion Iliescu, singurul care-i putea garanta o oarecare influență politică.

Prima guvernare de dreapta (1996-2000) a fost una heteroclită, în care niciun partid nu domina clar: CDR (alianță a PNL și PNȚCD cu câteva partide minuscule), Uniunea Social-Democrată (alianță a PD-ului lui Petre Roman cu Partidul Social-Democrat din România al lui Sergiu Cunescu) și UDMR. Chiar dacă țărăniștii erau principala forță din  interiorul coaliției, nu dispunea de ponderea necesară pentru a-și disciplina partenerii de guvernare, astfel că timp de patru ani CDR s-a certat cu USD, în interiorul CDR s-au certat PNȚCD cu PNL, iar țărăniștii între ei.

Primul premier al coaliției, Victor Ciorbea și-a pierdut funcția în martie în urma unui conflict cu ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, ce a determinat retragerea PD de la guvernare. Pentru a împiedica revenirea la putere a lui PDSR-ului lui Ion Iliescu, președintele Emil Constantinescu și PNȚCD au fost nevoiți să renunțe la Ciorbea pentru a ține PD în coaliție. Al doilea premier țărănist, Radu Vasile, și-a pierdut funcția din cauza disputelor dintre taberele din PNȚCD. Guvernarea dreptei s-a terminat în genunchi: liberalii plecaseră din CDR, USD se „spărsese” prin alierea PSDR cu PDSR, ce va finaliza prin absorbția primului partid în cel condus de către Ion Iliescu.

Rezultatele dezastruoase ale partidelor de dreapta la alegerile din 2000 nu au surprins astfel că PSD a revenit la putere. Noul prim-ministru Adrian Năstase a guvernat patru ani fără nicio criză politică majoră, chiar dacă PSD nu avea singur majoritatea în Parlament. Voturile care îi mai lipseau i-au fost furnizate de către UDMR, partid cu care avea un protocol de colaborare parlamentară. Frica de ascensiunea PRM, care devenise a doua forță politică a țării, i-a determinat chiar și pe liberalii conduși de Valeriu Stoica să susțină o vreme din Parlament guvernul social-democrat.

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

„Broscoiul râios”, concept politic românesc

În 2004, a venit la putere Alianța Dreptate și Adevăr, formată din PNL și PD, sprijinită de UDMR și, pentru o vreme, de PC-ul lui Dan Voiculescu, care îi trădase pe social-democrați imediat după alegeri. Pe listele Alianței D.A., liberalii și democrații candidaseră la paritate, astfel că niciunul dintre partide nu controla clar coaliția. Nu a durat mult și au părut tensiunile între PNL și PD. Președintele Traian Băsescu a încercat să forțeze alegerile anticipate în 2005, într-un moment în care democrații îi depășeau cu mult în sondaje pe liberalii conduși de premierul Călin Popescu-Tăriceanu. Acesta a refuzat să demisioneze de teamă că Băsescu nu-l va desemna din nou premier după anticipate.

De atunci, tensiunile s-au acumulat și mai mult între Băsescu și Tăriceanu, până în punctul în care miniștrii democrați au fost revocați din Guvern în aprilie 2007. Premierul a format un guvern minoritar, în care partener secund al PNL era UDMR. Supraviețuirea până la alegerile din 2008 a fost asigurată de concesii majore făcute PSD caare, teoretic, se afla în opoziție.

La alegerile din 2008, PDL a obținut doar trei mandate de parlamentat în plus față de PSD. În condițiile în care liberalii au refuzat să intre la guvernare alături de partidul lui Băsescu dacă acesta nu le garantează postul de premier, președintele i-a determinat pe rivalii din PDL și PSD să intre împreună la guvernare, în primul guvern Boc, pe modelul guvernului de „mare coaliție” care se constituise în Germania între creștin-democrați și social-democrați. Numai că varianta balcanică a modelului german a eșuat lamentabil după un an.

Colaborarea în Guvern a fost una proastă, ajungându-se chiar în  situația în care premierul Emil Boc ar fi țipat la ministrul Educației, Ecaterina Andronescu (PSD) pentru că tergiversa elaborarea noii Legi a educației. Nici în public lucrurile nu mergeau mai bine. Ioan Oltean (PDL), vicepreședinte al Camerei Deputaților, caracteriza PSD drept un „broscoi”. „Am încercat să înghit broscoiul PSD. Îmi stă în gît, urcă și coboară, dar sper ca în aceste zile să-l dau afară definitiv și irevocabil”, le spunea Oltean unor colegi de partid, de față cu presa, în septembrie 2009.

Relațiile era înveninate de propierea alegerilor prezidențiale din 2009 la care șansele cele mai mari le aveau președintele în funcție Traian Băsescu și liderul PSD Mircea Geoană. Când ministrul de Interne Dan Nica a acuzat voalat PDL că pregătește fraudarea scrutinului, premierul Boc l-a demis, gest  ce a determinat retragerea PSD din Guvern.

PDL s-a menținut la putere încă trei ani aliindu-se cu formațiuni politice mai mici: UDMR, grupul deputaților minorităților naționale și UNPR-ul în care Gabriel Oprea cooptase dezertorii din PSD și PNL. Deși era clar cel mai important partid în noua coaliție, PDL și-a erodat popularitatea din cauza crizei economice, iar aliații săi i-au speculat negociindu-și dur susținerea sau chiar blocând inițiative ale democrat-liberalilor, precum a făcut UDMR în cazul reformei administrative. Chiar dacă democrat-liberalii l-au înlocuit în februarie 2012 pe Boc cu Mihai-Răzvan Ungureanu cu speranța că acesta va duce la un reviriment al partidului, după  100 de zile, guvernul cădea în urma unei moțiuni de cenzură la al cărei succes au pus umărul o parte a grupului minorităților și UNPR.

Liberalii, ajunși la vorbele lui Ioan Oltean

În locul PDL la putere a venit Uniunea Social-Liberală, alianță a PSD cu PNL, bazată pe o înțelegere esențială: Victor Ponta urma să devină prim-ministru, iar Crin Antonescu președinte al României. După înlăturarea guvernului Ungureanu primul pas fusese făcut, al doilea urmând să fie realizat prin demiterea lui Traian Băsescu. Însă referendumul  pentru demitere a eșuat, iar premierul Ponta a încetat să mai încerce blocarea prin mijloace juridice a invalidării referenndumului  de către CCR, fapt ce a provocat primele nemulțumiri ale liderului PNL, Crin Antonescu.

În timp, unii lideri social-democrați nu mai păreau dispuși să accepte ca PSD să nu aibă candidat propriu la alegerile prezidențiale din 2014, lucru ce a alimentat suspiciunile PNL. Din băncile opoziției, Ioan Oltean le amintea liberalilor de „broscoi”. „Le merg broaștele pe gât în fiecare zi. PNL înghite în fiecare zi câte un broscoi râios din partea PSD, însă liberalii nu au puterea să-l dea afară”, spunea Ioan Oltean în februarie 2014. După numai o lună însă, liberalii s-au săturat de șicanele PSD și au părăsit atât Guvernul, cât și USL care, cu numai doi ani în urmă, câștigase alegerile cu un scor neverosimil de două treimi din voturile exprimate.

PNL și USR-PLUS, o coaliție care a debutat cu stângul

În 2020, România este guvernată din nou de o alianță în care două partide sunt  de mărime relativ apropiată, PNL și USR-PLUS. Nici măcar nu au avut „o lună de miere” ca în cazul celorlalte alianței eșuate, dând de la bun început impresia că sunt ca un broscoi râios unul pentru celălalt. În primul rând, este un caz unic când partidul mai mic, USR-PLUS, a pus condiția partenerului cu mai multe mandate în Parlament să NU numească un premier anume, în cazul de față Ludovic Orban, despre care a spus că ”nu răspunde așteptărilor electoratului de centru-dreapta care își dorește un nou început și o guvernare cu mandat reformist”.

În al doilea rând, o parte din  liberali au încercat un puci împotriva liderului  partidului, același Orban, chiar în timpul negocierilor pentru formarea Guvernului, nemulțumiți de faptul că președintele PNL ar face prea mari concesii USR-PLUS.

Un alt semn de îngrijorare este faptul că regula abținerii de la critici publice aduse partenerilor de guvernare a fost încălcată imediat când Dacian Cioloș s-a arătat nemulțumit de desemnarea lui  Sorin Cîmpeanu ca ministru al Educației, spunând că acesta este un traseist.

Mai nou, ministrul Sănătății Vlad Voiculescu (USR-PLUS) a fost atacat dur de către liberalul Emil Boc care, în calitate de președinte al Asociației Municipiilor din România, l-a acuzat pe ministru că vrea să pună în cârca administrațiilor locale finanțarea campaniei de vaccinare. Toate acestea s-au întâmplat într-o singură lună de la alegerile parlamentare, un indiciu că o conviețuire de lungă durată a PNL cu USR-PLUS va fi dificilă.