Hagicianul. După 20 de ani

“Auzi, ai scris tu mai demult o carte despre Hagi… Unde o pot găsi?” Întrebarea mi-a fost pusă de un cunoscut, prin 2004. De atunci a trebuit să răspund de sute de ori aceleiaşi întrebări, formulată în diverse feluri. Hagi însuşi m-a abordat cu mulţi ani în urmă: „Mi-ar trebui vreo 50 de exemplare. Mai ai?”

Nu mai aveam. Şi nici editura nu mai avea. Tirajele primelor trei ediţii, însumînd – după ştiinţa mea – 22.000 de exemplare (10.000 + 10.000 + 2.000), fuseseră epuizate la scurt timp de la publicare, în anii 2000-2001. Dar pofta de Hagi abia fusese stîrnită.

Hagi-jucătorul e ca vinul: cu cât „se învecheşte”, cu atât devine mai valoros. Îi creşte legenda. La statuia sa lucrează nu doar trecerea timpului şi amintirea unui fotbalist de geniu, ci şi pustiul care i-a urmat. Odată cu retragerea lui Hagi au apus şi bucuriile noastre legate de sportul-rege. Cu Hagi în teren, România însemna ceva pe Planeta Fotbal. Acum nu mai înseamnă nimic, iar după cum merg lucrurile, pustiul va dura încă multe decenii.
În curînd va începe Mondialul brazilian. Noi nu sîntem acolo, dar ne amintim că în urmă cu 20 de ani ţopăiam în stradă, euforizaţi de drogul dulceag al mândriei de a ne fi înscris pe orbita marii performanţe. Atunci aveam o mare echipă, dar în primul rînd îl aveam pe Hagi.

În absenţa performanţelor actuale, ne lăsăm mîngîiaţi de amintirile lăsate moştenire de Generaţia de Aur. Erau vremuri frumoase, cînd calificările la Campionatele Mondiale sau Europene nici măcar nu mai erau considerate performanţe. Întrebarea era: cît de departe ajungem la Mondiale?  Şi ajungeam. Cu Hagi în teren, România a depăşit faza grupelor de fiecare dată: la Coppa del Mondo 1990 (locul 2 în grupă, înaintea Argentinei), la World Cup 1994 (locul 1) şi la Coupe du Monde 1998 (locul 1). Odată am depăşit şi faza „optimilor”, ajungând în „sferturi” (3-2 cu Argentina, în 1994), o dată am fost eliminaţi la penalty-uri (după 0-0 cu Irlanda, în 1990), altădată am pierdut la limită (0-1 cu Croaţia, în 1998).

Dar Hagi a însemnat nu doar echipa naţională, ci şi Real Madrid, Barcelona, Galatasaray, Steaua, Brescia, Sportul Studenţesc sau Farul Constanţa. Plus echipele naţionale de juniori.

Cartea pe care v-o propun nu se limitează la cariera fotbalistică a lui Gheorghe Hagi. Îl veţi descoperi şi pe micuţul Gica, fiul lui Iancu şi al manei Chiraţa, nepotul lui papu Gheorghe şi al bunicii Sultana. Veţi survola viaţa tumultuoasă a unui tînăr care a plecat de jos, de pe cîmpul plin de ciulini din satul Săcele, unde alerga după o minge din păr de cal, „fabricată” de papu, pentru a fi aclamat pe marile arene ale lumii.  Această carte este reeditarea celei publicate în 2000 şi retipărite, cu completări substanţiale, un an mai tîrziu. Cum ediţia completă, care cuprinde întreaga carieră de jucător a lui Hagi, a fost tipărită într-un tiraj mult mai mic decât precedentele (2.000 faţă de 20.000), ediţia a patra este importantă pentru biblioteca oricărui pasionat de fotbal. Utilitatea vine din statisticile complete care însoţesc volumul.

Sper ca şi de aici înainte, lui Hagi să-i facă plăcere să-şi onoreze musafirii de onoare, inclusiv pe cei de la hotelul „Iaki”, cu cîte un exemplar al acestei cărţi. În fond, în cele 528 de pagini e viaţa sa, pînă la agăţarea în cui a ghetelor de campion.

Mîngîiaţi de amintirea driblingurilor lui Gică Hagi, nutrim speranţa că, peste ani, vom ajunge din nou la Mondiale, purtaţi de şuturile imparabile ale lui Ianis Hagi. Ar fi cea mai frumoasă moştenire pe care ne-o lasă Hagicianul…

Digisport.ro

A venit reacția soțului, după ce o jurnalistă celebră s-ar fi sărutat cu alt bărbat în fața a 20.000 de oameni

P.S. Lansarea ediţiei a patra (completă) a cărţii Hagi va avea loc joi, 29 mai, ora 18.00, la Tîrgul de carte Bookfest (Complexul Romexpo, standul Editurii Adevărul). Autorul va susţine o sesiune de autografe şi sîmbătă, 31 mai, de la ora 13.00, tot la standul Editurii Adevărul.

HAGI – fragmente

Copilul cu stea în frunte

Cea mai mare bucurie a fost trăită de familia Hagi în noaptea de 4 spre 5 februarie 1965. O noapte geroasă, în care zăpada, spulberată de un vânt turbat, biciuia ferestrele casei. Când pe Chiraţa au apucat-o durerile facerii, Iancu a dat fuga la moaşa satului, o machidoancă trecută de 80 de ani, care locuia în apropiere. Numele ei era Chiraţa Terzi, dar toată lumea îi zicea Baba. Chiraţei Hagi, căreia îi moşise şi primii trei copii, îi venea un fel de mătuşă. De fapt, Baba moşise aproape tot satul. Dintre oamenii ce trăiau în Săcele, puţini erau cei pe care bătrâna Terzi nu-i asistase la naştere.

Atunci, pe 5 februarie 1965, puţin după ora 1:00, în crucea nopţii, a venit pe lume un băieţel care, ca şi fratele său dispărut, a primit numele Gheorghe. Când au hotărât asta, Iancu şi Chiraţa au trecut peste o vorbă din bătrâni, conform căreia un copil nu trebuie să poarte acelaşi nume cu un frate mort, pentru că va avea aceeaşi soartă. Dorinţa de a nu pierde din familie numele Gheorghe, cel purtat de bunicul din partea tatălui, a fost pentru Iancu Hagi mai mare decât spaima de a înfrunta o tradiţie care venea din negura timpului.

Naşterea copilului n-a fost una obişnuită. Mezinul familiei Hagi a venit pe lume învelit „în cămaşă” – cum se spune la ţară –, adică în placentă. El a fost curăţat de Baba, care, ştiind cât de rare sunt astfel de cazuri, a făcut o predicţie: „Băiatul acesta va avea parte de multă bogăţie. Va fi om mare şi va sta pe un munte de bani”. Iancu şi Chiraţa s-au bucurat să audă asemenea vorbe, dar în acele clipe, crezând că fuseseră spuse doar pentru încurajare, nu le-au acordat atenţie. Peste ani aveau să-şi dea seama că Baba avusese dreptate.
*****************************************************************************
Basericu’

Exista în Săcele un om de care lui Gica îi era o frică teribilă. Se numea Filipiţă Floroiu, dar toţi îi ziceau Basericu’. Porecla i se trăgea de la înjurătura sa favorită: „Tu-ţi basericu’ mă-tii!”, o pocire a lui „Tu-ţi biserica mă-tii!”. Basericu’ era cel mai fioros paznic de la livada de pomi fructiferi a CAP-ului. Umbla cu toporişca pe mână, iar când vedea vreun copil dând târcoale livezii, îl fugărea aruncând toporişca după el.

CAP-ul avea două plantaţii de pomi: una mai mică, aproape de sat, şi alta întinsă pe câteva hectare, la mai bine de un kilometru depărtare. Gica nu se ducea niciodată singur la furat de fructe. Se strângeau câte 4-5 copii, astfel încât unul sau doi să stea de pază, iar ceilalţi să se caţere în pomii plini de roade. Uneori, de frica lui Basericu’, şmecherii mai mari îl aruncau peste gard doar pe a lu’ Palavra, că era cel mai prichindel, iar ei îl aşteptau la loc ferit de primejdie.

Când se întorceau, pe ascuns, spre sat, copiii aveau asupra lor atâtea fructe câte puteau duce. Cei mari – mai multe, cei mici – mai puţine. Ca să nu fie văzut de vecini, Gica se furişa pe Derea, care trecea chiar prin grădina lui. Ajuns acasă, îşi chema surorile, se aşeza lângă o măsuţă de lemn, îşi scotea tricoul din pantaloni şi revărsa tot ce avea în sân. Măsuţa se umplea, în funcţie de sezon, cu mere, pere, piersici, prune, cireşe, vi¬şine, nuci sau gutui. După ce isprăvea de deşertat, Gica se uita mândru la captura sa.

Într-o zi l-a prins un paznic, dar i-a dat drumul, pentru că a venit altul şi a zis: „Lasă-l, mă, că-i băiatul lui nea Iancu!”. Altă dată, băieţii mari au fugit şi în mâinile paznicilor a picat tot a lu’ Palavra, că era cel mai mic. Atunci a ieşit tărăboi mare, vorbeau babele prin sat că-l arestează pe Palavra. Până la urmă, capul familiei Hagi s-a ales cu o amendă, iar Chiraţa cu câteva zile de muncă tăiate de pe borderou. Când a venit Iancu acasă, l-a certat rău pe Gica, dar atât. Nu-l lăsa inima să-şi stâlcească odrasla în bătaie, cum făceau alţii prin sat.
Oricum, bine că nu l-a prins Basericu’! Pe ăsta, văzându-l cât e de rău, copiii îl pândeau să-i dărâme bordeiul, construit din baloţi de paie. Unii făceau gălăgie într-o parte, păcălindu-l să se depărteze de bordei, iar alţii veneau şi împrăştiau baloţii, după care fugeau cu toţii cât îi ţineau picioarele. În urma lor, temutul paznic scotea flăcări pe gură: „Te prind eu, ’tu-ţi Basericu’ mă-tii!”.
**************************************************************************
Deţinutul Iordănescu de la subsol

Pe 2 ianuarie 1990, la ora 9:30, colonelul Gavrilă a primit ordin să se prezinte la ministrul Apărării, Nicolae Militaru (reactivat de Iliescu, după ce Ceauşescu îl trecuse pe linie moartă când aflase că generalul lucra pentru KGB). Gavrilă n-a mai ajuns însă la Militaru, pentru că la intrarea în clădirea Ministerului Apărării Naţionale a fost arestat. Zvârlit într-o ce¬lulă din subsolul clădirii, colonelul a stat câteva ore singur în încăpere. După-amiază, pe la 15:00, uşa celulei s-a deschis şi câţiva inşi au aruncat un om ca pe un sac de cartofi. Omul, îmbrăcat civil, s-a prăbuşit lângă perete. Când uşa a fost zăvorâtă din nou, Gavrilă s-a apropiat de nou-venit. Când i-a văzut faţa, a înlemnit: era Iordănescu, antrenorul echipei Steaua! Gavrilă şi-a descleştat cu greu fălcile: „Puiule, tu eşti?” Dar Puiu a izbucnit în plâns…

După o vreme s-a mai liniştit. Atunci i-a povestit lui Gavrilă de ce a fost arestat de „gărzile revoluţionare”. De fapt, pentru amândoi motivele erau aceleaşi: „relaţii strânse cu familia dictatorului” („Aţi executat orbeşte ordinele tiranilor!”) şi „deţinerea unor materiale de contrabandă” (un echipament Adidas, un cartuş de ţigări străine, două sticle de Muscat Otonel…).

Celor doi deţinuţi din celula situată la subsolul clădirii MApN, în Drumul Taberei, le-au fost luate şireturile de la pantofi şi centura de la pantaloni. Au mâncat la gamelă – un terci împuţit –, iar noaptea au stat întinşi pe duşumea. N-au putut să închidă un ochi, pentru că soldaţii şi revoluţionarii de la uşă – borfaşi, oportunişti de ultima speţă – manevrau întruna armele, lăsând să se audă zgomotul lugubru în celula întunecată. Băgau glonţ pe ţeava şi apoi îl scoteau. Se făceau că gata, vin să-i împuşte pe cei doi deţinuţi, apoi amânau execuţia… Când zgomotele s-au mai rărit, Gavrilă şi-a luat inima în dinţi şi l-a rugat pe un soldat: „Caporale, dă-ne drumul, tu ştii cine suntem noi?” Dar caporalul, singurul ce părea civilizat dintre cei ce mişunau pe la uşă, s-a scuzat: „Îmi pare rău, trebuie să respect ordinul”.

A fost o noapte de teroare. Iar asta li se întâmpla antrenorului şi administratorului echipei care triumfase la Sevilla, la Monte Carlo… care jucase încă o finală şi o semifinală de Cupa Campionilor… care, cu doar o lună şi jumătate în urmă, dăduse opt jucători echipei naţionale în istoricul meci cu Danemarca…

Pe 3 ianuarie, la ora 9:00 dimineţa, uşa celulei s-a deschis din nou şi Iordănescu a fost eliberat. Un locotenent i-a cerut scuze antrenorului – „Ştiţi, a fost o neînţelegere” –, dar pe Gavrilă a continuat să-l ţină ostatic. Pe seară i-a dat drumul şi lui, după 32 de ore de detenţie. Puiu scăpase uşor, cu numai 18 ore…