Simona Halep a dezamăgit din nou. Este foarte uşor să dai cu pietre în omul căzut. Este infinit mai greu să-i dai o mână de ajutor. În ultima vreme Simona Halep nu găseşte această mână de ajutor. Sau nu vrea să o găsească. De ce nu mai poate urca spre nici o finală?
1. Este clar că are o problemă de psihic. Parcă s-a întors cu mintea la începuturile carierei, parcă îi este frică tot timpul, parcă nu mai are nici un pic de încredere în ea însăşi. Joacă crispat, scrîşnit, chinuit. Nu mai are plăcerea jocului, nu mai zîmbeşte nici cînd conduce. Pare tot timpul incomodată de postura în care a ajuns. Un psiholog nu-i poate face mai rău decît îşi face ea însăşi.
2. Un psihic labil poate fi ajutat, întărit de un fizic forte. Ceea ce Simona Halep iarăşi nu (mai) are. Nu a excelat niciodată la acest capitol, dar acum parcă se „topeşte” pe teren. Pare din ce în ce mai departe de forma pe care a arătat-o la începutul anului. Greşelile neforţate abundă. Au fost multe faze în care, cu tot terenul în faţă, a trimis mingea afară. S-a vrut decisivă, n-a reuşit decît să se îngroape şi mai tare. Mingile simple greşite i-au distrus şi bruma de încredere pe care o mai avea. Nici un smash, nici un vole, nici un stop, numai ţăcăneală de pe fundul terenului. Şi nici aceea precisă, puternică, prietenă cu tuşele. Are momente în care pare incapabilă să cadreze măcar, simplu, mingea în terenul adversarei. Iar celebra ei deplasare în teren, printre cele mai bune din circuit pînă mai ieri, a rămas doar o amintire. Parcă tot timpul a tras piciorul stîng după ea, dar aici poate fi explicaţia accidentării inexplicabile la unghia degetului mare. Despre asta, ceva mai jos.
3. Schimbările atât de discutate pe toate părţile de antrenori nu au adus nimic nou, nimic bun. Simona Halep a părut şi la Wimbledon singură pe lume. Ultimii, de fapt cei mai recenţi doi antrenori, Daniel Dobre şi Darren Cahill, aduşi special pentru a pregăti Wimbledonul, au strălucit prin absenţă la Wimbledon. Dacă Simona Halep nu apelează la ei înseamnă că ori nu are nevoie (ceea ce e clar că nu e cazul), ori că nu are încredere că ar putea să o ajute (şi atunci de ce i-a mai luat?). Americanii de la „Tenis Magazine” criticau schimbările prea dese de antrenori ale Simonei Halep pentru că „acomodarea cu un nou tehnician necesită un timp de acomodare reciprocă pe care tenisul mondial de top nu îl mai oferă”. Schimbările din mers nu pot fi benefice decât printr-un noroc extraordinar. Simona Halep nu l-a avut pînă acum.
4. Accidentările denotă, de obicei, o recuperare defectuoasă sau, dacă nu e cazul, o pregătire fizică defectuoasă. Este greu de crezut că Simona Halep neglijează acest aspect al pregătirii fizice, dar cînd tentaţiile vieţii de vedetă, în adevăratul sens al termenului de vedetă, fără ghilimele, atentează, vrînd-nevrînd, prin solicitările tot mai dese la diferite programe sociale şi de marketung, la programul normal de pregătire, urmările se văd pe teren. Ba o gleznă slabă, ba dureri de mijloc, ba o unghie ruptă (??!!) şi totul se… rupe! Greu de înţeles accidentarea de la Wimbledon, greu de înţeles greutatea cu care a coborît medicul pe court la un turneu cu pretenţiile Wimbledonului. Din păcate urmarea a fost o cădere decisivă şi irevocabilă a Simonei Halep.
5. De obicei iubirea se zice că îţi dă aripi. Simonei Halep parcă i le-a frînt. Relaţia cu Marian poate că i-a abătut gîndurile de la tenis. Părinţii, se spune, n-ar fi de acord, Marian nu este machedon, alt motiv de stress. Iubirea Simonei Halep este, omeneşte, de înţeles, chiar dacă nu ne convine. Este dreptul ei să iubească după o adolescenţă aridă, dedicată totalmente antrenamentelor. Riscul este că mintea i se concentrează pe altceva decît cariera în tenis. Care, la acest nivel, nu suportă nici o concurenţă. E totul sau nimic.
Este păcat, însă, chiar de acele antrenamente, de acea muncă din urmă de care aminteam, dacă se va risipi din una dintre cauzele amintite mai sus sau din cauza tuturor cumulate. Poate nu este totul pierdut, dar evoluţia Simonei Halep din ultimele luni este o dezamăgire continuă.