Helmut Duckadam, celebrul fotbalist, împlinește astăzi, 1 aprilie, 64 de ani. Celebrul sărbătorit ne povestește cum a ajuns să joace fotbal și de ce a ales să stea în poartă și să apere. O decizie excepțională având în vedere Cupa Campionilor din 1986.
Helmut Duckadam, celebrul fotbalist al României, eroul de la Sevilla, împlinește astăzi, 1 aprilie, 64 de ani. Cu această ocazie ne dezvăluie, într-un interviul exclusiv pentru FANATIK, că a ales fotbalul deoarece o minge de 13 lei era mult mai accesibilă decât o rachetă de tenis, la acea vreme.
Aflăm că la 20 de ani era deja însurat, că ce nu a reușit până azi este să devină mai tupeist și că nu mai are niciu vis neîmplinit după reușita de la Sevilla din 1986. Helmut Duckadam ne povestește despre cel mai greu moment din viața lui când, la 27 de ani, a aflat că nu mai poate juca fotbal datorită unui anevrism descoperit.
Aflăm detalii din copilăria celebrului fotbalist, când cea mai importantă jucărie a lui era o roabă cu care căra fân prin curte, că cel mai tare și-a dorit de la bunica lui o păpușă pe care o are până în ziua de azi și aflăm că toată viața, în ciuda aparențelor, a fost un bărbat timid. Dar se îndrăgostea repede…
La mulți ani Dle Helmut Duckadam. Cum va simțiți la 64 de ani, sau să zic mai bine 46?
-Mă simt că la 64, mulțumesc frumos, dar resuesc să am satisfacția că am alături de mine familia și atunci mă simt mult mai tânăr.
Aveți vreun vis neîmplinit încă?
-Nu, chiar nu am avut vreun vis special. Am reușit o performanță în sport ce va rămâne în istorie, iar pe plan personal am tot ce îmi doresc, o familie frumoasă, o căsuța și o mășinuță. Consider că îmi ajung.
Cum era tânărul Duckadam la 20 de ani și cum este acum? Ce simțiți că ați câștigat și ce ați pierdut?
-La 20 de ani eram deja însurat, familist. De câștigat am câștigat maturitate și, din păcate, am pierdut din sănătate. Având în vedere că eram atât de tânăr și deja însurat am copilărit foarte puțin și visuri mari nu prea aveam. Încercam să joc cât mai bine fotbal, iar cel mai mare vis era să ajung la UTA Arad.
Aveți vreo amintire de ziua dvs, vreo întâmplare care v-a rămas în memorie?
-Fiind născut în aprilie m-am ferit să spun când este ziua mea pentru că toți prietenii mei râdeau de mine, ziceau că este o păcăleală. Evitam să împart bomboane la școală, mi-era rușine că sunt născut pe 1 aprilie.
Care este cel mai frumos cadou pe care l-ați primit vreodată?
-Orice cadou, dacă este dat din suflet, mă bucură foarte mult. Eu nu prea știu să mă bucur de cadouri, prefer să le fac pentru bucuria celor din jurul meu.
Cum a fost copilăria dvs? Vă mai aduceți aminte vreo trăznaie memorabilă?
-Am avut o copilărie frumoasă, o familie nu foarte înstărită dar aveam tot ce ne trebuie. Trăsnăi nu prea făceam pentru că am fost un copil cuminte și ascultător, asta poate să confirme și mama. Nu prea existau multe jucării pe vremea aceea așa că cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu roaba. Căram paiele dintr-un loc în altul și o considerăm cea mai bună jucărie a mea.
Ați fost mai mult băiatul mamei sau băiatul tatei?
-Am fost băiatul bunicii și al mamei, trebuie să recunosc. Bunica îmi făcea toate poftele, mulți ani am crescut cu ea. În ’65 a plecat în Canada, la fiul ei, și era un eveniment pe vremea aceea dacă reușeai să pleci în afara țării. Ne-a adunat pe toți și ne-a întrebat ce să ne cumpere. Eu am vrut o păpușă, pe care o am și azi. Are vreo 58 de ani.
Cum a fost perioada liceului? Erați timid sau cel mai rebel?
-Nu am fost deloc rebel pentru că, în perioada aceea, părinții doreau să ai o școală așa că prima dată am făcut una profesională. Peste 3 ani eram deja fotbalist, am făcut liceul la seral. Chiar dacă aparențele pot înșela, am fost și sunt un timid. Într-o discotecă am mers, cred, doar de 2 ori. Și soția mea spune că și-a luat bărbat cuminte. (râde, n. red.)
-Nu am copiat la examene pentru că nu știam să copiez, preferam să am note mai mici decât să mă prindă vreun profesor. Mă uitam la colegii mei care-și făceau fițuici și eu nu știam cum reușesc.
Când v-ați îndrăgostit prima dată?
-Eu mereu, când îmi plăcea o fată, mă îndrăgosteam lulea. Prima dată a fost la 11 ani, venise o fată în localitate, aveam un canal de irigat unde mergeam cu toții să facem baie. Era mai creolă și îmi plăcea mult, m-am dus la mama și i-am spus că m-am îndrăgostit. N-am mai văzut-o niciodată, dar câteva săptămâni nu am uitat-o.
De ce fotbal? Ce v-a ‘împins’ spre această carieră?
-Am ales fotbalul pentru că era mai ușor să găsești o minge chinezească de 13 lei decât o rachetă de tenis scumpă. Mie mi-au plăcut toate sporturile, la școală le practicam, mi-a plăcut și tenisul de câmp după ce am învățat să joc. Dar cel mai ușor era să batem mingea, ne făceam o poartă la școală și jucam. Eu eram puțin mai leneș, nu-mi plăcea să alerg și de aia s-a legat de mine postul de portar.
În 1986 erați în poartă și ați apărat magistral. În momentul în care știați că oponentul va șuta, la ce vă gândeați?
-Țin minte că stăteam după antrenamente și executam eu la poartă. Așa am învățat că, în momentul în care jucătorul advers se pregătește să execute, trebuie să mă ‘pun’ în capul lui, mă gândesc ce aș face eu dacă aș fi în locul lui. Se pare că am reușit, pentru că am putut să apar.
A existat vreun moment în viața dvs când celebritatea vi s-a ‘urcat’ la cap?
-Niciodată, nici măcar când am avut șansa să stau la masă cu Prințul Albert de Monaco. Nu m-am simțit niciodată o vedetă, sunt un om cunoscut și văd asta zilnic. Oamenii mă opresc, mă întreabă una alta, îmi cer un autograf, vor să facă poze cu mine. Sunt o persoană publică și atât, vedetă însemna altceva.
Fotbalul este un sport periculos. De câte ori v-ați accidentat?
-Am avut entorse dar niciodată nimic rupt. Din păcate, când mi s-a descoperit anevrismul a trebuit să pun mănușile în cui.
De ce nu ați rămas în America? Ce v-a determinta să reveniți în țară?
-Nu am reușit să mă adaptez la stilul de viață din America. Acolo este altă viață, oamenii merg la muncă, vin acasă, nu este ca în România. Așa că m-am întors. Chiar dacă în ultimii 33 de ani s-au schimbat foarte multe și aici, parcă tot mai ai o viață socială, te mai vezi cu prietenii, este altceva.
Ce lipsește azi fotbalului românesc?
-În primul rând îi lipsește plăcerea de a juca fotbal. Din păcate avem copii de 8, 9 ani care învață să joace și părinții lor se gândesc deja la câți bani vor câștiga de pe urmă fotbalului, a dispărut plăcerea jocului. Fata mea, de exemplu, făcea scrimă și în pandemie a zis că o doare piciorul. I-am spus să renunțe dacă vrea. Părinții se gândesc că copiii lor vor câștigă mulți bani și aici cred că este o greșeală, greșesc foarte mult când își forțează copiii să facă anumite sporturi. Lasă copilul să facă lucrurile astea de plăcere, să aleagă ce vrea să facă.
Care a fost cel mai greu moment din viața dvs?
-Cu siguranță cel mai greu a fost atunci când medicii, după operația de anevrism, mi-ai spus că nu o să mai pot juca fotbal. Aveam doar 27 de ani, aveam încă mulți ani în față să apăr, dar asta a fost. A trebuit să trec peste asta chiar dacă a fost greu.
Toți oamenii ai câte un viciu, al dvs care este?
-Fumatul este viciul meu, nu am reușit până acum să renunț.
Ce ați face dacă ați fi, pentru o zi, președintele țării?
-Aș merge la o ședință de guvern și mi-aș folosi puterea și influența ca guvernul României să aibă, în primul rând, grijă de români. De case de copii, masă pentru bolnavi și de pensionar pentru că ei au clădit această țară. Apoi, dacă ar mai rămâne bani, aș încerca să-i ajut și pe alții. Dar în primul rând m-aș gândi la poporul meu.
-Să fie serios și modest. Serios în tot cee a ce face și modest în comportament cu ceilalți oameni
Dacă ar fi s-o luați de la început, ce greșeală nu ați mai repeta?
-De unele greșeli nu m-am lecuit nici acum. De 13 ani sunt în București și încerc să prind mai mult tupeu. Am avut și ‘profesori’ pentru asta, pe finul meu, l-am rugat să mă învețe cum să fac să am mai mult tupeu.
Ce nu știe lumea despre dvs și ați vrea să spuneți azi?
-Am fost vânător vreo 23 de ani și acum pescuiesc pentru că, o dată cu vârsta e mai simplu să stai pe baltă pe un scaun și să vezi dacă trage peștele.
Ce planuri și proiecte ai pentru anul 2023?
-Anul asta este unul important, zilele trecute am reușit să-mi iau biletele de avion pentru mine și familie, după 6 ani am decis să mergem din nou în America. Merg la fiica mea, Brigitte, în Arizona. Și îmi doresc sănătate, să pot să merg.