În 1950 neaşteptaţii campioni ai lumii, urugayenii, au sărbătorit cu sandwichuri şi vin ieftin drama provocată brazilienilor. Este turneul final care a oferit cea mai mai mare surpriză şi totodată cea mai mare dramă din istoria campionatelor mondiale. Asta pentru că Brazilia era o favorită imensă şi înaintea ultimei partide, cea cu Uruguay, făcuse instrucţie cu Spania şi cu Suedia, cărora le dăduseră câte 6 şi respectiv 7 goluri.
Este unicul turneu final în care nu s-a jucat după clasicul sistem eliminatoriu după faza grupelor, neexistând o finală propriu-zis. Ceva mai târziu, în 1982, în Spania, avea să se joace tot cu două faze pe grupe, dar apoi au existat semifinale şi cele două finale, mare şi mică. În 1950 Brazilia mai avea nevoie doar de un egal în ultimul joc, împotriva Uruguayului, pentru că aceasta din urmă făcuse doar egal cu Spania şi avea un punct mai puţin.
Toată Brazilia începuse deja sărbătoarea încă de dinaintea partidei. Cofetăriile erau pline deja de toturi reprezentând fie trofeul Cupei Mondiale, fie vestita arenă Maracana, construită special pentru acest eveniment, cu un teren pe care trona scris Brasil, Campeao Mundial. Restaurentele pregătiseră un număr record de sticle de şampanie şi alte băuturi care de care mai sofisticate, iar cei care intrau urmau să primească minim un sfert de consumaţie pe gratis.
În această atmosferă teribilă, în care până şi ziarele scriseseră dinainte totul despre titlul mondial câştigat de Brazilia şi mai aşteptau doar scorul cu care s-a câştigat şi ultimul meci, uruguayenii erau exact ca mieii la tăiere. Însă doi oameni aveau să scrie în acea după-amiază de 16 iulie 1950, în faţa unui record mondial de asistenţă, 220.000 de oameni, dintre care doar 50 nu erau brazilieni!
Aceştia au fost căpitanul echipei uruguayene, Obdulio Varela şi autorul golului care a produs bomba Mondialelor, Alcides Ghiggia. Primul s-a dovedit a fi un adevărat căpitan de vas. El a cerut jucătorilor să iasă pe teren în acelaşi moment cu brazilienii, pentru a împiedica huiduielile a 220.000 de oameni. Înainte de meci, selecţionerul Juan Lopez Fontana ceruse echipei să se apere pe mai multe linii. Varela le-a spus colegilor la intrarea pe teren că singura lor şansă e să nu se închidă şi să încerce contraatacul. El îşi motivase echipa ducând în vestiar ziarele din acea zi din Brazilia şi cerându-le să… urineze pe ele!
Meciul se ştie, s-a terminat cu un incredibil 2-1 pentru Uruguay, Ghiggia marcând în minutul 79, iar portarul brazilian Moacyr Barbosa a trăit de atunci până la moarte, timp de 43 de ani, în sărăcie şi deplin anonimat. După meci, preşedintele FIFA, Jules Rimet abia a putut înmâna trofeul lui Varela. Era o tăcere ca în catedrală şi deja pe stadion avuseseră loc 16 sinucideri. În total aveau să fie 43.
Uruguayenii nici nu ştiau ce să facă în acele momente în care 220.000 de oameni plângeau şi îşi smulgeau părul din cap de disperare. Au rămas pe stadion, în vestiar, ore bune după terminarea partidei, până ce un echipaj de poliţie i-a escortat la hotelul unde erau cazaţi. Aici nu s-a putut organiza absolut nici o petrecere, administraţia informându-i sec să părăsească de urgenţă locaţia. Dispăruse şi trezorierul federaţiei uruguayene, iar jucătorii mureau de foame şi de sete, în timp ce acasă, la Montevideo, oraşul se revărsase pe străzi, în delir.
Cu greu a reuşit unul dintre jucători, acoperit cât se poate de bine la faţă şi îmbrăcând nişte haine de ocazie, să aducă de la un magazin non-stop sandwichuri şi câteva sticle de vin ieftin pentru coechipieri, totul fiind cumpărat din… cheta făcută de ditamai campionii lumii! Aşa au sărbătorit Ghiggia şi colegii lui titlul mondial din 1950.
La întoarcerea acasă, jucătorii au fost primiţi ca nişte eroi şi guvernul uruguayan a decretat trei zile de sărbătoare, în care toate localurile au servit pe gratis clienţii în cinstea victoriei. Pentru fotbalişti s-a organizat o masă festivă somptuoasă, cu participarea şefului statului şi a membrilor guvernului. Lui Ghiggia i s-au acordat onoruri speciale şi tuturor jucătorilor din lot li s-au întocmit documente care să le permită ca la pensie să aibă o pensie specială de campioni mondiali toată viaţa.